Centenarul unui cântăreţ bisericesc

La începutul secolului trecut începea Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti din Bucureşti, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a salvat vieţile a zeci de răniţi de pe front. A ajuns la Praga şi a fost părtaş la momentul greu al cedării Basarabiei. În toamna anului trecut, băcăuanul Dobre Clinciu a primit distincția ”Crucea Moldavă” de la Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan.

Un zâmbet generos ițit de sub mustața albă. O privire caldă și pătrunzătoare, care te fixează din ușa apartamentului. Îmi iese în întâmpinare, senin ca o zi de vară athonită. Pășește spre mine cu mâinile tremurânde pe sub vesta de lână. ”Tata a primit distincția ”Crucea Moldavă” de la Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, la împlinirea a 100 de ani”, îmi șoptește fiica, venită lângă el. Adus puțin din spate, parcă gârbovit de crucea purtată peste un secol, Dobre Clinciu din Bacău păstrează o luciditate și o claritate a dialogului aproape miraculoase. Îl poartă pe Dumnezeu cu el. Se simte și pe chipul luminat, dar și în cuvântul pe care ți-l rostește. Povestea lui se împletește cumva cu cea a națiunii în care a crescut, s-a format și a trăit. Multă luptă, multă jertfă, provocări și ispite, dar peste toate o credință statornică nezdruncinată nici de război, nici de ateism. ”Parcă mai ieri mă vedeam elev la Școala de Cântăreți Bisericești de pe lângă Patriarhie”, a mărturisit el, derulând filmului veacului. Era în perioada anilor 1930, în timpul primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, vrednicul de pomenire Miron Cristea, de la care venerabilul nostru interlocutor a primit și binecuvântare. ”Păi cum să uit anii aceia! Am ajuns să învăț să deslușesc tainele muzicii psaltice și toată rânduiala de la strana bisericii la şcoala din București. M-a ajutat foarte mult părintele Vasile Boldeanu, care m-a trimis la școală. M-a luat de acasă, pentru a crezut că pot face mai mult, și m-a susținut în primii ani de studiu. Urcam des la catedrala din Dealul Patriarhiei. Într-o zi, m-am întâlnit cu Părintele Patriarh. M-a binecuvântat pe creștet, m-a privit în ochi, m-a întrebat ce fac, unde mă duc. I-am răspuns și i-am sărutat mâna. Apoi, a urcat pe scări, iar eu, am coborât, spre școală. Fiecare pe drumul lui. A fost o întâlnire pe care nu o voi uita niciodată”, a povestit, emoționat, bătrânul.

Părtaș la momentul greu al cedării Basarabiei

După absolvirea cursurilor, tânărul Dobre a fost angajat ca pe portul de cântăreț la Biserica Zlătari și, mai apoi, la Biserica Boteanu, ambele locașuri de cult vechi, cunoscute și apreciate ale capitalei. Și-a împlinit menirea cu dăruire și pasiune. Iubea muzica și slujbele religioase. Probabil s-ar fi stabilit acolo, dacă nu ar fi izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial. ”M-am înrolat pe front. Fiind cântăreț bisericesc, autoritățile m-au trimis la cursuri de sanitar. Trebuia să merg alături de armată și să ajut răniții. Am participat la război, fără să trag un glonț, fără să împușc pe nimeni. Mă mir și acum, peste măsură, că sunt în picioare. Fiind sanitar, îmi amintesc cum trebuia să ne strecurăm pentru a fi alături de soldații din linia întâi. Vâjâiau gloanțele peste tot. Mureau oameni chiar lângă mine, secerați de gloanțe. Mulți dintre camarazii mei și-au găsit sfârșitul în anii aceia cumpliți. Am ajuns cu Armata Română până la Praga. De acolo ne-am întors acasă, pe jos, până în Munții Făgăraș. Un drum anevoios de multe zile. Un drum lung și greu…”, a rememorat moș Clinciu. Lângă durerile purtate în sufletul său de ororile războiului, o rană deschisă a rămas și experiența anilor 1939 – 1940, când a fost părtaș la momentul greu al cedării Basarabiei. ”Parcă văd și acum armata care se retrăgea, trecând Prutul și oamenii care se uitau la noi și, plângând, întrebau: dar pe noi cui ne lăsați?”. Cu ajutorul lui Dumnezeu a trecut peste război. S-a întors acasă, însă schimbările politice i-au făcut imposibilă angajarea în postul de cântăreț bisericesc, așa cum și-ar fi dorit. A plecat la Iași, unde a absolvit Școala Sanitară. Apoi, a fost angajat la dispensarul din comuna Racovițeni. Însă Îl iubea prea mult pe Dumnezeu. Experiența câmpului de luptă, marșul neostoit printre gloanțe în căutarea și îngrijirea răniților, i L-au apropiat pe Hristos mai mult decât își putea imagina cineva. Știa că nu e singur, cum a simțit că nu a fost nici în anii petrecuți în război. Așa că, interdicțiile impuse de comuniști, unele tacite pentru comunitatea rurală nu-l afectau prea tare.

Teamă mai mult de Dumnezeu decât de oameni

Erau temuții ani 1950, când, fiind angajat al unei instituții a statului, a merge la biserică însemna asumarea unor riscuri. Se ajungea până la închisoare, dacă se găsea un ”prieten” care să te pârască. Numeroșii preoți, intelectuali, sau simpli creștini, credincioși din satele românești, au umplut temnițele regimului, fiind acuzați că sunt fie ”dușmani ai poporului”, ”mistici” sau cine știe ce. Era suficient un singur cuvânt ”de bine” spus unde și cui trebuie pentru a fi privat de libertate, arestat, torturat și chiar ”pierdut” într-una din multe închisori din țară. Lucrurile acestea le știe bine Dobre Clinciu, care intrase în regimul comunist cu sufletul amărât de suferințele și ororile celei de-a doua conflagrații mondiale. Dar lui îi era teamă mai mult de Dumnezeu decât de oameni. ”Duminica se mai întâmpla să nu vină doctorul, pentru că avea treaba. Așteptam și, dacă vedeam că nu e nimeni, închideam ușa. Apoi mergeam la biserică. Simțeam o mare bucurie! Cântam Apostolul la strană, apoi, mai citeam din Cazanie. Însă, mă așteptam, când plecam de la dispensar la biserică, să mă pârască cineva. Nu m-a pârât nimeni. Ce-i drept, odată a venit un securist la mine. Mi-a cerut să pârăsc pe unul, pe altul. Păi, ce să spun despre ei? N-am nimic. Securistul s-a uitat la mine, așa lung. Aha! Deci nu vrei să pârăști. Lasă că te aranjez eu”, a povestit Dobre Clinciu.

Ocrotit de o icoana a Maicii Domnului de la Mănăstirea Rogozu

Au fost probabil zilele cele mai dificile ale vieții. Teama că ar putea fi arestat la orice oră din zi sau noapte, fără motiv, lăsând fără sprijin familia. ”Nu știu ce-a făcut individul respectiv că, peste puțin timp, s-a sinucis. Ce s-o fi întâmplat, habar nu am. Dumnezeu să-l ierte. Am scăpat de frica lui. Eram tot timpul sub temerea că mă necăjește. Putea să mă bage și la pușcărie, cum se întâmpla pe atunci. Aveam trei copiii”, și-a amintit bătrânul. Îi era teamă de turnători, dar dragostea de cele sfinte era mai mare decât frica. Simțea că trebuie să-și asume condiția de creștin în ciuda vremurilor tulburi. Și nu a regretat niciodată alegerea făcută.

Anii au trecut, viața de familie creștină binecuvântată de Dumnezeu alături de Raveica a fost încununată de nașterea a patru copii. A primit distincții și aprecieri pentru curajul, eroismul și implicare sa. Regimul comunist a intrat în manualele de istorie și s-a îngropat în sufletul lui. La fel grijile și dificultățile inerente vieții de om bun. Au rămas amintirile, care desprind din ochii bătrânului lacrimi la fiecare rostire. ”Mă minunez și acum că mai trăiesc. Dar să știți că, în toți acești ani, m-a ocrotit o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, pe care o purtam cu mine totdeauna. O aveam de la Mănăstirea Rogozu”, a conchis Dobre Clinciu, omul a cărui existență este desprinsă dintr-un roman. Romanul românului care a reușit cu ajutorul Celui de Sus să răzbată și prin dramele războiului și prin întunecimea comunismului și prin negura tranziției spre o altă lume.

Citește alte articole despre: centenar, cântăreţ, Bacău, război, IPS Teofan

De la același autor

Ultimele din categorie