Pe bună dreptate se spune despre colinde că sunt vechi ca și sufletul și graiul românesc, fiind la fel de prețioase ca și celelalte mărturii spirituale ale poporului, ca și primele scrieri patristice de la noi, ca și primele biserici și mănăstiri descoperite pe pământul nostru strămoșesc, ca și primele cruci așezate pe biserici sau paraclise.

Tradiţiile colindelor s-au păstrat de pe vremea romanilor, care, la începutul lui ianuarie, dădeau acele petreceri păgâne, aşa-numitele calendae. Filologii sunt cu toţii de acord în privinţa etimologiei cuvântului: latinescul calendae, nume dat sărbătorilor păgâne de Anul Nou, când romanii lansau cordiale urări de fericire, belșug, bunăstare și noroc prietenilor lor, cu ocazia anului care începea. În timpul Calendelor lui Januariu, copiii romanilor umblau din casă în casă şi cântau imne. Istoricii și cercetătorii în domeniu susțin că această datină latină a trecut mai apoi, nu numai la români ci şi la celelalte naţii romanice, precum şi la slavi.

Referitor la aceasta, Mircea Eliade afirma că un număr de colinde au fost încreştinate, în sensul că au împrumutat personaje şi teme din creştinismul popular. După cum se știe, în primele secole creştine, Crăciunul se sărbătorea nu la 25 decembrie, ci odată cu Boboteaza, în perioada Calendelor lui Januarie, când în toată lumea traco-romană aveau loc obiceiuri păgâne, spectacole augurale și alaiuri cu măşti, la care poporul participa. Profitând de faptul că poporul îşi sărbătorea zeii, creştinii şi-au făcut şi ei un mod de sărbătoare – a Naşterii Mântuitorului, cu caracter creştin. Însă nu s-a produs un melanjîntre colinde și aceste sărbători păgâne, creștinii ţinând cu sfinţenie dintotdeauna la cântecele lor rituale şi la rugăciuni. Deci este exclusă o origine a colindelor în Calendele lui Januarie. Ceea ce poate fi de presupus că au împrumutat creştinii de la obiceiul calendelor ar fi doar umblatul în ceată de la o casă la alta, deşi avem și aici ca model venirea magilor ghidați de steaua luminoasă, apoi ne putem lesne gândi că umblatul din casă-n casă poate simboliza pelerinajul Fecioarei Maria, cu Dreptul Iosif și pruncul Iisus în Egipt sau întreaga viață a Mântuitorului care a fost un continuu pelerinaj, căci Domnul singur mărturisește că vulpile au vizuini, dar Fiului Omului nu are unde să-și plece capul (Mt. 8, 20; Lc. 9, 58).

Se mai poate presupune că s-a împrumutat obiceiul de a face cu această ocazie urări de sănătate gazdelor şi de a se oferi daruri colindătorilor. Însă cu privire la acestea, putem sublinia și o motivație creștină, care nu poate proveni din obiceiul calendelor romanilor. Anume, gazdele creștine oferă și ele darul lor colindătorilor – fără ca această dăruire să fie gândită ca un do ut des – pentru că pruncii care colindă aduc cel mai mare dar: vestea Nașterii Domnului, începutul mântuirii noastre, și, odată cu aceasta, în chip nevăzut dar simțit, pe Hristos în casele și sufletele lor. În creștinism, darurile prieteniei nefiind numărate ci înmulțite către cel ce le dăruiește, gazdele creștine vor să răspundă și ele la bucuria primită, oferind bucurie și daruri îmbucurătoare colindătorilor. Deci, motivaţia principală a colindelor a fost și trebuie să rămână Naşterea Domnului, pe care o cântă textele de colindă. La acestea, mai adăugăm că, frumoasele noastre colinde noastre religioase nu pomenesc vreun zeu păgân sau vreun personaj mitologic dintre cei care erau sărbătoriţi în ianuarie, deci nu putem nutri presupunerea sau credința că la origine colindele au fost cântece păgâne. Doar numele (de colinde) mai aminteşte de vremea calendelor.

Colindele sunt cântece de întâmpinare, de binețe, de bun venit adresate lui Hristos, cântece de leagăn aduse pruncului Iisus, fiind de o rară noblețe, bunătate și gingășie izvorâtă din sufletul candid al românului unit în iubire cu Dumnezeu şi cu semenii. Colindele, aceste imne îndătinate atât de adânc în viaţa poporului nostru, îşi au izvorul în Sfânta Scriptură şi în izvoarele nesecate ale sufletului românesc, ale credinţei şi vieţii creștine a poporului nostru care a trăit, a mărturisit și a tălmăcit, a apărat și a cântat cu atâta măiestrie şi limpezime adevărurile ortodoxe. Colindele au fost create de preoţii şi cântăreţii bisericeşti, de dascăli şi dieci. Se prea poate ca, la început, colindele să se fi cântat în Biserică, pentru a primi aprobare și binecuvântare, ca nu cumva se strecoare, pe nesimțite, idei eretice, greșite în conţinutul lor.

Există și o strânsă legătură între colindele cântate de Crăciun, Anul Nou, Florii sau Paşti şi cântarea religioasă. Specialiştii în domeniu susțin că, totuși, cântarea religioasă a influenţat colindele şi le-a desăvârşit. Cercetătorii mai subliniază, de asemenea, că nici un popor din lume nu posedă o colecţie mai frumoasă şi variată de colinde precum poporul român.

Colindele religioase fac parte integrantă din spiritualitatea noastră ortodoxă răsăriteană şi sunt de fapt prelungirile fireşti ale cântărilor de la strană. Trebuie să cultivăm, să întreținem și să sporim respectul și prețuirea noastră pentru colinde. În ele strămoşii noştri, de-a lungul timpului, au aflat mângâiere şi alinare în suferinţele lor. În ele au aflat poate puținele momente de bucurie, în vremurile de grele încercări. Astăzi le respectăm, continuăm să le învățăm și să le cântăm corect pentru că, așa cum s-a mai subliniat, ele prezintă atât unitatea de cultură a poporului nostru, cât și unitatea de credinţă atât de preţioasă vieţii, societăţii şi familiei poporului român.