Suntem generații de nerăbdători puse laolaltă în spațiul public și uneori intimitatea vieții noastre este rănită de nerăbdare. De unde ideea clară de a face cariere nu de împlinire a vocațiilor. De construire grabnică a unei case nu de construcție a vieții de familie. De recunoaștere socială decât de mulțumire sufletească. Mai atenți la rațiune și mai puțin atenți al inimă descoperim, prin trecerea anilor, că Mântuitorul Hristos are dreptate, mare dreptate. Suntem țarine cu interfețe multiple. Unii suntem asemeni țărânei de lângă drum, praf coborât din tălpile drumețului peste greutățile vieți. Auzim, ne ispitim și lăsăm să ni se fure Evanghelia din inima noastră prăfuită. Alții suntem împietriți, uscați de dorința de a grăbi vițele noastre. Auzim Cuvântul și ne bucurăm să-l transformăm în vorbărie. Și Biserica ni se pare că e locul comod al împlinirii și pe când ne încearcă vreo durere ne răzvrătim, ieftin și păgân, pe Dumnezeu. Alții suntem letargici asemeni unor spini ce și-au pierdut memoria locului și care cred în zborul lor otrăvit a au atins perfecțiunea mersului stelelor. Suntem victime ale auzirii, boala care alungă ascultarea. Ne înhămăm la eforturi care strică liniștea și echilibrul din noi, o vreme ne înhămăm să purtăm crucile altora, chiar ne lăsăm doborâți sub ele, într-atât încât uităm de propria cruce. Suntem țărâna care-și exagerează menirea și se crede cer. 

Unii, puțini tare, își iau în serios țărâna din ei și o frământă în lacrima părerii de rău ți în încordarea răbdării. Pentru că răbdarea nu e simplă complezență de caracter ci fibra tuturor virtuților. Ea nu se definește altfel decât în gradul ei înalt de fidelitate. Când nu e construită cu răbdare orice virtute este fără rădăcină, devine „mormânt văruit” și nu te apropie de Hristos, Lumina care biruiește întunericul. A păstra cuvântul și a rodi în răbdare nu înseamnă a eluda cuvântul prin tăcere, cu atât mai mult tăcere vinovată. Ci a lucra prin cuvânt la descoperirea răbdătoarei culturi a rostirii adevărului celui mai de preț: Nu, nu semănătorul e de vină de reacția podmolului. Cu atât mai puțin Semănătorul Acesta, Iisus Hristos. Pentru că taina rodirii nu ține doar de Semănător și nici de sămânță ci și de efortul pământului- care pare materie moartă dar, cel puțin în parabola aceasta nu este așa- de a-și asuma sămânța care-l înnobilează. Hristos le tâlcuiește Apostolilor parabola aceasta. Dar în fapt ne descrie pe toți. Lumea nu încape decât în aceste modele de recepție a Cuvântului. Praf lângă drum, piatră ce nu reține lacrima, țărână înăbușită de spinii alergării continue. Ori cernoziom roditor îngrășat prin răbdare. Cheia rodirii rămâne răbdarea. Cine arde etapele formării unei generații ori grăbește „coacerea” ei în dezechilibru prin ideologizări forțate se face vinovat de batjocorirea Semănătorului. E motivul pentru care orice început de școlire - indiferent de nivelul ei - are nevoie să reaudă această Evanghelie și glasul Semănătorului cerând răbdare și inimă. Fără virtute și inimă trăind pentru ea suntem praf drumului, pietre seci și luncă ciulinilor. Să nu fie!