Zis-a Domnul pilda aceasta: Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și, semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Iar alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit, să audă! Și ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți, în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit, să audă! (Luca 8, 5-15)

Pilda semănătorului este extrem de cunoscută în Biserică, făcând trimitere la modul în care cuvântul lui Dumnezeu rodește în mod diferit în oameni. Explicația ei nu necesită neapărat o exegeză, din moment ce Însuși Domnul Iisus, întrebat de ucenici, a tâlcuit întreaga istorioară. Semănătorul, ce simbolizează pe Dumnezeu, a venit în lume să-Și semene cuvântul Său. Dar cum lumea, ca și ogorul, nu posedă pământuri de aceeași calitate, ci ele diferă în funcție de localizare, proprietățile solului, umiditate și altele, tot la fel nici oamenii nu răspund la fel cuvântului dumnezeiesc. La momentul recoltei, adică atunci când fiecare va da socoteală pentru faptele sale, vor exista diferite categorii de oameni potrivit lucrării lor cu harul primit de la Dumnezeu. Pilda e în principiu explicată. Rămân deschise însă câteva chestiuni.

Prima dintre ele este anume, de ce Domnul le spune apostolilor că lor le este dat să cunoască tainele Împărăției lui Dumnezeu, în timp ce altora nu li se descoperă tainele, ci li se spun pilde. Chiar mai nedrept și mai discriminatoriu ar fi că tocmai Dumnezeu le vorbește în pilde ca, văzând să nu vadă și auzind să nu înțeleagă. E ca și cum Dumnezeu, în mod voit, nu revelează unora tainele dumnezeiești ci dimpotrivă le ascunde pe acestea în pilde pentru a rămâne neînțelese de ei. Dacă ar fi așa, atunci cei aleși – aici, apostolii – ar fi privilegiați să li se descopere cum stau de fapt lucrurile în Casa Domnului. Cei nealeși, din motive numai de Dumnezeu știute, nu au blagoslovenia de a li se oferi pe tavă răspunsurile la toate problemele existențiale. Prin urmare, rămânând ignoranți, sunt condamnați să nu înainteze pe calea către cunoașterea lui Dumnezeu. Dar totodată rămân și nevinovați de păcătoșenia lor, din moment ce Dumnezeu nu li S-a descoperit.

Un posibil răspuns la această dilemă vine în primul contact al omului zis „de rând” cu Biserica. De pildă, cineva necrescut în familiaritate cu slujbele, atmosfera, muzica bisericească, neînvățat cu lungimea liturghiilor și cu importanța icoanelor, a tămâiei și lumânărilor în viața de zi cu zi, atunci când intră în contact cu toate acestea rămâne în afara lor. Pe unele le va judeca drept lipsite de sens, pe altele învechite și inutile. Tainele care stau în spatele acestor lucruri exterioare îi vor rămâne încă nevăzute. Oprit de o barieră temporală, lingvistică sau estetică, nu va ajunge să treacă dincolo și să descopere adâncimea credinței. Chiar dacă s-ar găsi cineva să îi pună în mână o carte care explică bazele credinței (numită la noi, Catehismul) sau chiar însăși Biblia, omul nefamiliarizat cu ele ar putea cu greu să înțeleagă ceva. Apostolii au fost aleși de Domnul Hristos. Pe omul însă nefamiliarizat cu Biserica, s-ar părea că nu îl alege nimeni, nu îl cheamă nimeni la credință, nu are pe nimeni care să-i descopere credința. S-ar putea spune că nu e din vina lui. Dar de fapt fiecare dintre noi primim cândva, într-un moment oarecare al existenței, impulsul spiritual de a căuta sensul vieții noastre. Și asta, nu o dată. Întâlnirea cu un om sfânt sau cu o situație deosebită, o nuntă, un botez, ba chiar un eveniment mai puțin plăcut precum boala, necazul, moartea, sunt tot atâtea ocazii pentru a intra în contact cu Dumnezeu. Cel cu inima curată va începe astfel, din ceea ce vede, aude, simte la primul contact cu cele dumnezeiești, să caute cele mai adânci ale credinței. Și căutând cu sinceritate, va începe să afle răspunsuri chiar dacă încă neclare, trunchiate, nedepline.

Prin urmare, Dumnezeu nu Se ascunde și nici nu e nedrept, fiindcă descoperă tainele unora, ascunzându-le totodată altora. Dar diafan, îndeamnă la un moment dat în Predica de pe Munte, „nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi” (Mt. 7,6). Un minim de bunăvoință din partea omului, un început de căutare e necesar. Fiindcă Dumnezeu nu atentează la libertatea nimănui, nu obligă pe nimeni să creadă în El și nici măcar să-L caute.

O a doua întrebare este: în care dintre cele patru categorii de pământ pentru semănătură mă situez eu? În cel bătătorit din drum, în cel pietros, în cel plin de spini și buruieni sau poate în categoria pământului bun? Ca un bun creștin ce sunt, ca să mă smeresc și să nu mă laud, aș spune că sămânța Domnului a căzut peste mine ca pe pământul buruienos. Sunt adică, omul care aud cuvântul Domnului, îl ascult cu bucurie și chiar îl urmez, dar din cauza problemelor vieții, uit uneori de El și de aceea nu rodesc cât ar trebui. Nu sunt cel mai bun, dar nici cel mai rău. Să fie însă oare așa? Eu și ceilalți credincioși care frecventăm biserica, toți suntem undeva de la mijloc în sus pe scara valorilor? Dacă am fi sinceri cu noi înșine am constata că avem momente în care nu vrem să auzim nicicum de Dumnezeu. Am dori ca El să nu existe, ca să nu ne mai mustre conștiința pentru diverse fărădelegi. Sau uneori auzim cuvântul, dar în mod explicit nu îl punem în aplicare. Sau chiar uneori, mișcați în adâncul propriu, îndeplinim cu abnegație cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că fiecare dintre noi ne situăm, în diferite momente ale vieții noastre, în alte categorii de soluri. Azi suntem pietroși, mâine mai fertili la auzul cuvântului. Și nici măcar nu putem spune că scădem constant în calitatea credinței sau dimpotrivă, creștem constant. Cuvântul Domnului nu cade pe pământ o singură dată într-un anotimp, așa cum se seamănă ogorul. Cuvântul se seamănă în fiecare moment și dă roadă în fiecare moment. De aceea noi suntem aceiași care ori nu rodim nimic, ori dimpotrivă rodim însutit, ajutând și pe alții să crească duhovnicește. Este de văzut, în acest caz, ce anume ne împiedică să avem o creștere constantă. De ce anume pământul sufletului nostru se umple constant cu pietroaie, chiar dacă le-am îndepărtat o dată, sau de ce cresc iarăși buruieni. Pietroaiele sunt ispitele diavolești care vin din afara noastră. Sunt aruncate de alții pe pământul nostru, iar noi suntem nevoiți să le îndepărtăm. Buruienile cresc din nou, fie pentru că au fost tăiate de la rădăcină și nu smulse, fie pentru că sămânța lor rodește, în decursul anului, în alte momente. Ele sunt impulsurile rele cu care ne-am născut sau am fost educați de părinți, școală, societate. Iar pe acestea trebuie să le tăiem de mai multe ori, sau în anumite cazuri să le smulgem, pentru a face solul inimii noastre prielnic numai la sămânța lui Dumnezeu.

A treia întrebare ar fi: cum anume pot să ajung la performanța rodirii maxime? Răspunsul dat de Iisus se găsește la sfârșitul pildei: prin răbdare. Nimic nu se face peste noapte. Orice agricultor cu o minimă experiență știe că, atunci când a primit un ogor lăsat poate ani de zile pârloagă, nu se poate aștepta la o recoltă minunată chiar de la început. Dacă se descurajează de prima roadă, nu va reuși nimic. Dacă însă va îndepărta buruienile, va da încet-încet și de pietroaie, de soluri mai nisipoase sau mai mlăștinoase și va afla că nu tot pământul e la fel. De aceea are nevoie de îngrășământ, dar și de rotația culturilor. Nu poți cultiva tot timpul doar porumb sau tot timpul doar cartofi. Pământul ar rămâne fără nutrienți. De aceea, e necesară atât o cultivare plină de răbdare a pământului, dar și o informare bună pentru a afla cum se îmbunătățește pământul, ce culturi trebuie să rotească. La fel e și cu cuvântul lui Dumnezeu: nu putem hrăni sufletul numai cu post sau numai cu acatiste și slujbe, sau dimpotrivă numai cu studiul biblic sau al cărților de teologie. Combinând toate acestea și condimentându-le cu alte multe sfaturi duhovnicești, dar mai ales cu fapte bune, vom putea prin răbdare să dăm rod însutit.