Una dintre cele mai cunoscute pilde rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos este pilda semănătorului, fiind numită de mai mulți exegeți ai Noului Testament „pilda celor patru soluri sau a celor patru pământuri” sau „pilda seminței”, și a fost spusă tocmai pentru a ilustra reacțiile oamenilor la mesajul Evangheliei propovăduit de Fiul lui Dumnezeu pe acest pământ.

Această pericopă evanghelică din cadrul Sfintei Liturghii, consemnată de Sfântul Evanghelist Luca (cf. 8, 5-15), se citește în duminica a 21-a după Rusalii. Ea se mai regăsește la ceilalți sinoptici, Sfinții Evangheliști Matei (cf. 13, 3-9) și Marcu (cf. 4, 1-9).

Pilda semănătorului poate fi considerată un semnal de alarmă pentru toți, atât pentru noi, slujitori și propovăduitori ai Cuvântului lui Dumnezeu și care înțelegem cel mai bine acest „fenomen”, cât și pentru creștinii de pretutindeni. Pentru că, probabil, doar un sfert sau puțin peste un sfert din cei ce ascultă Evanghelia sunt atenți la ea și caută să o și împlinească, devenind din „creștini de pe hârtie” (adică botezați, cu certificat/adeverință de botez), și trăitori în adevăratul sens al cuvântului.

Ca și atunci, în epoca Mântuitorului, cât și acum, în contemporaneitate, cu toții reacționăm diferit la Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă, Însuși Hristos ne oferă și explicarea acestei pilde. Dacă nu înțelegem așa cum trebuie aceasta, cum vom înțelege celelalte pilde? Este pentru prima dată când Hristos tâlcuiește o pildă la cererea ucenicilor: „Nu pricepeţi pilda aceasta? Dar cum veţi înţelege toate pildele?” (cf. Marcu 4, 13).

Sunt trei elemente importante în tâlcuirea acestei pilde: semănătorul, sămânța și pământul, care este de patru feluri.

Semănătorul este Dumnezeu care răspândește (seamănă) și propovăduiește Evanghelia. Semănătorul este și preotul, care, de-a lungul timpului și până la sfârșitul tuturor veacurilor, seamănă, cu timp și fără timp în sufletele credincioșilor, Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, pregătindu-i duhovnicește pe credincioși încă din timpul viețuirii pământești, pentru viața cea mântuitoare și veșnică.

Sămânța este Cuvântul Împărăției și care vorbește despre tainele acestei împărății. Cine aude acest cuvânt și se va strădui să îl împlinească va ajunge în Împărăția Cuvântului. Și va locui acolo cel care „are urechi de auzit” (cf. Luca 8, 15).  Dacă ar fi să analizăm mai atent ceea ce au făcut Apostolii după Cincizecime și apoi mulți dintre sfinți, am observa faptul că ei au vorbit și propovăduit tuturor despre Împărăția lui Dumnezeu (de exemplu, predica lui Filip în Samaria, cf. FA 8, 1-14).

Al treilea element al pildei este pământul, care este de patru feluri: cel lângă drum (oamenii care aud cuvântul, însă diavolul îl ia din inimile lor și nu rodește deloc); locul pietros (cei care primesc cu bucurie cuvântul, dar sunt nestatornici, pentru că atunci când vin necazurile, se leapădă), cel între spini (cei care aud cuvântul, dar grijile, plăcerile vieții precum și iubirea de avere îi înăbușă pentru că au inima de piatră), respectiv, pământul cel bun, roditor (cei care aud, înțeleg și pun în practică Cuvântul, aducând rod duhovnicesc din belșug).

Pilda semănătorului  ne arată faptul că puterea Cuvântului lui Dumnezeu este aceeași, dar rezultatul depinde întotdeauna de starea voinței omului. Este logic că nu Dumnezeu e schimbător, ci omul este cel care decide pentru el, dacă își pregătește „ogorul sufletului” pentru a primi, așa cum este firesc, roadele credinței.

Suntem chemați să fim statornici în credință și fapte bune, chiar dacă vom fi „persecutați” de gândirea lumii de astăzi care este într-o dinamică a grijilor acestui veac. Și, cel puțin din acest motiv, nu toți vom aduce aceeași cantitate de roade. Evanghelistul Matei completează: „unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (cf. 13, 23).

În final, putem spune că sămânța Cuvântului lui Dumnezeu se dezvoltă și crește numai într-o inimă bună și curată, fiind rodul unui pământ bun și binecuvântat, peste care a rourat harul Duhului Sfânt.