Cuvântul diacon provine din prepoziția grecească δια (dia) și verbul κονειν (konein) , fiind un vechi cuvânt ionic, având sensul literar de a fi organul prin care se face o lucrare, păstrând mult timp înțelesul general de a lucra în folosul altuia, a sluji cuiva.

Încetul cu încetul, termenul diacon și-a restrâns sfera noțiunii sale, limitându-se la denumirea slujitorilor unei singure trepte a ierarhiei bisericești, devenind astfel numele slujitorului bisericesc care lucrează ca ajutor al preotului sau al episcopului. Cu acest sens este folosit uneori termenul de diacon în primele zile ale bisericii creștine.

Dintre scriitorii Noului Testament, doar Sf. Pavel vorbește mai pe larg despre diaconi:„ Pavel şi Timotei, robi ai lui Hristos Iisus, tuturor sfinţilor întru Hristos Iisus, celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii...” (Filipeni, 1, 1).

La fel ca toți slujitorii bisericești, diaconii trebuie să primească harul divin prin sfânta taină a hirotoniei.

Așadar, ca și preoții și episcopii înainte de hirotonie, aceștia trebuie „să fie mai întâi puşi la încercare, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie diaconiţi. ”- (I Tim. 3, 10).