Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om a sădit vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn și a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Și, la vreme, a trimis la lucrători o slugă ca să ia de la ei din roadele viei. Dar ei, punând mâna pe ea, au bătut-o și i-au dat drumul fără nimic. Și a trimis la ei, iarăși, altă slugă, dar și pe aceea lovind-o cu pietre, i-au spart capul și au ocărât-o. Și a trimis alta. Dar și pe aceea au ucis-o; și pe multe altele: pe unele bătându-le, iar pe altele ucigându-le. Mai avea și un fiu iubit al său și, în cele din urmă, l-a trimis la lucrători, zicând: Se vor rușina de fiul meu. Dar acei lucrători au zis între ei: Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm, și moștenirea va fi a noastră. Și prinzându-l, l-au omorât și l-au aruncat afară din vie. Deci, ce va face stăpânul viei? Va veni și va pierde pe lucrători, iar via o va da altora. Oare nici Scriptura aceasta n-ați citit-o: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului; de la Domnul s-a făcut aceasta și este lucru minunat în ochii noștri»? Și căutau să-L prindă, dar se temeau de popor. Căci înțeleseseră că împotriva lor zisese pilda aceasta. Și, lăsându-L, s-au dus. (Marcu 12, 1-12) (Vineri în săptămâna a 32-a după Rusalii)

Vorbirea în pilde era o metodă de dialog foarte apreciată în pedagogia și oratoria Antichității. Nu doar fabulele grecești milenare sunt cunoscute pentru valoarea lor literară și sapiențială, ci și alte lucrări similare din culturile egipteană, asiriană, iraniană și indiană. Orientul este până în zilele noastre mare iubitor al acestui tip de retorică, mai ales fiindcă reprezintă o parte a lumii care are tendința de a se inflama de la lucruri foarte mărunte. Parabola devine astfel un instrument îndeobște folosit pentru a se exprima o idee mai sensibilă, fără a da motiv direct interlocutorului să devină violent.

Mântuitorul Hristos a alternat vorbirea directă cu discursurile în formă de parabolă. Acest lucru se întâmpla nu pentru că uneori s-ar fi ferit să spună anumite adevăruri, ci pentru că era conștient că nu Îi folosește prea mult să spună anumite lucruri urechilor care nu vor să audă. În pericopa evanghelică a acestei zile, Iisus vorbește despre trimiterea în lume a profeților și a Fiului lui Dumnezeu. Pentru aceasta, pune în scenă, ca într-o piesă de teatru, situația unui om bogat care a sădit o vie, a împrejmuit-o și a dotat-o cu toate cele necesare, de la cultivare la prelucrarea strugurilor. Această comparație amintește de versetele 15-16 ale Psalmului 79:  „Dumnezeul puterilor, întoarce-Te dar, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta și o desăvârşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi pe fiul omului pe care l-ai întărit Ție”, pe care arhiereul le rostește solemn la Sfânta Liturghie, în timpul cântării întreite „Sfinte Dumnezeule”. Chiar deseori se spune în loc de „via aceasta”, „lumea aceasta”, pentru ca lucrurile să fie mai clare. 

Revenind la pildă, Domnul povestește despre trimiterea unor lucrători sau mai degrabă a unor arendași, tocmiți să lucreze via și să aducă roada, dar care nu s-au purtat după rânduială. Ei au ucis pe rând pe toți slujitorii trimiși ca să ia partea din recoltă cuvenită stăpânului. În final, atunci când stăpânul de drept îl trimite și pe fiul său, crezând că acei „chiriași” se vor rușina de el, aceștia deja căpătaseră curaj, poate și din cauză că stăpânul nu a venit personal să îi pedepsească, ci le-a dat șansa să își revizuiască necuvenitul comportament. Lucrătorii reușesc să îl omoare și pe moștenitor, crezând în nebunia lor că așa vor deveni ei înșiși moștenitori. Plata pentru aceste răutăți însă e aproape, fiindcă stăpânul va veni și va tocmi alți lucrători. 

Aproape din orice comentariu al acestei pilde se poate desprinde ideea că lucrătorii simbolizează pe conducătorii poporului ales (Israel), iar roada viei este legământul pe care poporul trebuia să îl împlinească prin fapte. Emisarii stăpânului sunt prorocii și drepții care au cerut socoteală pentru toate relele poporului și care au fost nu doar nesocotiți, ci chiar omorâți pentru îndrăzneala lor. În final, în mod evident, fiul stăpânului, trimis și ucis la rândul lui, nu este altul decât Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, omorât și El, iar apoi aruncat afară din vie, adică scos dincolo de porțile cetății înconjurate cu ziduri și batjocorit. Hristos a citat în finalul pildei alte două versete, anume 22 și 23 din Psalmul 117, considerat un psalm mesianic: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”. Adică, Dumnezeu și-a ales ca „piatră din capul unghiului”, acea piatră-unealtă a arhitecților care ține împreună un întreg edificiu, nu pe una din pietrele considerate „potrivite”, ci pe una dintre cele desconsiderate. Mesia nu trebuia să apară dintre oamenii de rang înalt sau de sânge nobil, așa cum credeau înțelepții poporului ales, ci a fost un necunoscut, nebăgat în seamă de „ziditorii” poporului, adică mai-marii templului și cărturarii. Evanghelistul conchide, arătând că adversarii lui Iisus au înțeles pe deplin sensul pildei, anume referirea la ei înșiși, dar nu s-au pocăit. Ci, tocmai ca și în pildă, s-au înverșunat mai tare și căutau să Îl omoare pe Hristos, dar încă le era frică de reacția poporului și de aceea așteptau prilejul potrivit.

Pe lângă înțelesul alegoric și împlinirea sa istorică, se poate extrage și aici un înțeles ce ține de pedagogia religioasă. Dacă Domnul a tocmit lucrători în vie și le-a permis acestora comiterea multor rele, înainte de a-i pedepsi și a da via altora, tot așa putem înțelege că nu doar poporul ales, ci și noi, care ne considerăm credincioși, putem să ne aflăm exact în același pericol. Poate prin faptele noastre facem la fel ca și înaintașii în ceea ce privește respectarea legământului. Poate nu omorâm fizic pe trimișii Domnului, pe care nu-i recunoaștem ca atare. Trimișii pot fi săracii care au nevoie de milostenie, ignoranții care au nevoie de învățătură, ba chiar rudele care au nevoie nu atât de ajutor material, ci de sprijin sufletesc, de un umăr cald. Iar dacă noi îi omorâm prin nebăgarea noastră de seamă, nimic nu ne garantează că vom rămâne pe veci lucrătorii tocmiți pentru via Domnului. Putem fi îndepărtați, așa încât alții, desconsiderați și lepădați de noi, vor deveni bineplăcuți înaintea lui Dumnezeu. 

Pilda lucrătorilor răi este, prin urmare, atât o profeție referitoare la moartea nedreaptă a lui Hristos, dar și o învățătură pentru fiecare creștin, anume că angajamentul față de Dumnezeu luat la Botez trebuie onorat. Atunci când vin cei care culeg roadele, aceștia trebuie recunoscuți și retribuiți pe măsură. Înțelegem că via, care este lumea întreagă, nu ne aparține. Nimic nu e al nostru, ci oferit de Dumnezeu nouă, pentru un timp. Iar timpul care trece mult prea repede, va decide dacă suntem lucrători vrednici sau ucigași de fii.