Singurul vis care sălăşluieşte în profunzimea oricărui om este să iasă afară din vechea lui viaţă şi să descopere acest „altundeva” prodigios despre care are un tainic presentiment... Fiecare ştie sau simte mai mult sau mai puţin conştient că există o viaţă desăvârşită. Fiecare dorinţă, fiecare aspiraţie declară aceasta cu putere. Însă, cine va răspunde acestui strigăt al fiinţei? Hristos, El şi numai El! El a venit în lume ca să ne ofere „viaţă din belşug” şi să ne dea propria Lui „bucurie deplină” (Ioan 10,10 ; 16,24).

Creația – o poveste de iubire

Această extraordinară intenţie este încă de la originile lumii, ea este chiar unicul motiv al creaţiei Lui şi singurul sens care susţine toată istoria ei. Dumnezeu vrea să-Şi împărtăşească Slava, să-şi răspândească Iubirea, El este Izvorul de Viaţă şi de Bucurie.

Cu adevărat, Dumnezeu a creat omul ca pe o fiinţă căreia îi este în permanenţă foame, îi este foame de Dumnezeu, aşadar dorinţa lui este infinită. De aceea, încă de la începutul Bibliei, lumea întreagă este oferită omului ca un ospăţ universal. Dumnezeu, creând, binecuvântează toate lucrurile. Aceasta înseamnă că El Se face prezent şi face din cel mai firav fir de iarbă un loc de comuniune cu omul. Dumnezeu sălăşluieşte în toate şi prin toate îi face curte omului, caută să Se facă cunoscut şi îi spune: „Te iubesc!”. Este ceea ce simţim noi în chip confuz, atunci când simțim frumuseţea. Atunci suntem emoţionaţi până în adânc, iar dacă privirea noastră este cu adevărat contemplativă, lăuntrică, se statorniceşte o relaţie vie şi simţim, adeseori cu cutremurare, această Prezenţă Care străluceşte prin frumuseţe, fără îndoială Chipul lui Dumnezeu Însuşi!

Nu există limită în această comuniune. Atunci când Dumnezeu le spune oamenilor, după crearea lor: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” (Facere 1, 29), El propune ca viaţa lor toată să fie o euharistie: „Luaţi şi mâncaţi!”.

Dumnezeu este Iubire şi El a creat omul „după chipul Lui”. Aşadar şi noi, ca şi El, suntem Iubire. Ori iubirea nu are decât o dorinţă, aceea de a se uni cu fiinţa iubită, de a deveni una cu ea. Iată de ce omului îi este foame şi iată de ce să mănânci este un act sacru, la cea mai înaltă măsură!

Dincolo de toată foamea, dincolo de toată dorirea, există Dumnezeu Care mă cheamă şi mă invită să comunic cu El. Însă, dacă nu aud această cale în lăuntrul a toate, atunci mănânc ca să mănânc, pentru a-mi satisface dorinţa sau să o înec în plăcere, pentru a subzista sau a supravieţui. Lucrurile sunt dorite pentru ele însele, iar nu pentru Dumnezeu Care sălăşluieşte în ele... Golite de Prezenţa Lui, mă împărtăşesc aşadar cu neantul şi cu moartea, căci niciun lucru nu-mi poate da Viaţă şi nu-mi poate potoli foamea! Omul devine astfel dependent de lume, el cade în singura plăcere repetitivă, deoarece aceasta nu poate răspunde la infinit dorinţei lui: să mănânci şi să bei deschide spre o patimă în care „îţi sapi groapa cu dinţii”... Plăcerea este atunci un substitut sau o contrafacere a Vieţii desăvârşite pe care Dumnezeu voia să o ofere omului.

Aici îşi au sorgintea răul şi adevărata existenţă rea a omului. De aceea este numit „păcat originar”: păcat înseamnă, tradus în ebraică, „să nu ai ţintă”, iar „originar” înseamnă „acolo unde începe acesta, acolo unde este sursa şi raţiunea adâncă”. Omul îşi ratează viaţa când nu realizează pentru ce este creat – anume, să facă legământ cu Dumnezeu. Toată creaţia este o poveste de iubire vrută de Dumnezeu, şi atunci când omul îşi deturnează foamea de Dumnezeu spre altceva, viaţa lui încetează să fie o părtăşie. Este căderea în nenorocirea în care tot ce întreprinde omul fără Dumnezeu este viciat la origine şi sortit eşecului... Omul, în loc să fie preotul care slujeşte cu bucurie darul vieţii, în loc să binecuvânteze totul şi să aducă mulţumire pentru că, astfel, participă la fericirea însăşi a lui Dumnezeu prezent în toate, devine victimă şi rob al lumii, într-o dependenţă servilă.

Ce înseamnă să trăiești?

Omul a pierdut „Viaţa vieţii”, spune Fericitul Augustin, şi de acum înainte nu mai trăieşte decât în orizontalitatea animalică. Conştiinţa lui redusă priveşte doar în exterior şi nu vede decât obiecte utile sau funcţionale; ea menţine astfel totul la distanţă, ignoră taina lucrurilor şi posibilitatea unei întâlniri. Este un univers de singurătate în care totul este nelocuit. Noi nu mai ştim că cele cinci simţuri ale noastre ne-au fost date ca nişte „ferestre deschise” spre nevăzuta Prezenţă, pentru a o întâlni. Nu mai ştim decât să mâncăm, nu trebuie mai întâi „să ne hrănim” sau „ să simţim plăcere” ci, în chip esenţial, să avem părtăşie cu Creatorul Care ni Se oferă prin creaturile care sunt legumele, cerealele şi tot ceea ce este pe masa noastră. „Pâinea noastră cea de toate zilele” este „pâinea substanţială sau suprafiinţială”, după cum traduc Părinţii. Nu ştim mai multe despre faptul că oxigenul nu face pe nimeni să trăiască şi că a respira mai înseamnă şi să comunici cu Suflul Însuşi al lui Dumnezeu Care ne viază (Facere 2, 7), că a privi înseamnă să descoperi transparenţa tainică a tot ce ne înconjoară, că a atinge înseamnă să experimentezi „senzaţia dumnezeiescului”. Astfel, viaţa cerească a devenit un iad în care osteneşti pe un pământ blestemat” şi unde „mănânci cu sudoarea frunţii” (Facere 3, 17-19).

Iată adevăratul sens al păcatului în care trăim în fiecare zi. Păcatul nu înseamnă „să fi făcut răul” sau să fi comis o greşeală morală, să fii mediocru, ci să trăieşti rupt de Dumnezeu, adică să iei darul fără Dătător. Nu mai există reciprocitate. Este un furt şi o trădare, în care Iubirea încetează de a fi esenţa vieţii.

În acest context Hristos Se va întrupa. Căci Dumnezeu este un îndrăgostit nebuneşte de om, de fiecare dintre noi, El lasă totul pentru a regăsi „oaia rătăcită”. Dumnezeu nu suportă ca omul să fie nefericit, ca el să plângă şi să sufere, ca el să nu mai ştie ce înseamnă să trăieşti plenar şi ca el să se dedice tuturor falşilor-dumnezei – acest lucru fiind arătat de-a lungul a toată Evanghelia... Atunci Dumnezeu devine Om şi restabileşte astfel legământul între cei doi, reciprocitatea de iubire în Iisus Hristos, Care deschide din nou calea unei vieţi euharistice, adică de părtăşie neîntreruptă între om şi Dumnezeu.

Această comuniune este acum de o nemaiauzită desăvârşire, nemărginită şi infinită în devenirea ei, căci într-o singură fiinţă, Iisus, Dumnezeu şi omul sunt intim uniţi. Tocmai această nebunie din iubire ne-o oferă Hristos la cea din urmă Cină, când Se dă ca hrană pentru ca şi noi, oamenii, „să devenim dumnezei prin har”. Nu există nimic dincolo de această Împărtăşanie căci, pentru ea, Dumnezeu Se face „carne din carnea mea şi sânge din sângele meu” (Sfântul Grigorie Palamas, secolul al XIV-lea). Omul, devenind astfel o fiinţă euharistică în însăşi substanţa lui, regăseşte viaţa euharistică din nou în toate lucrurile, căci lumea, şi ea, este „trupul lui Dumnezeu”.

Aşadar, euharistia încetează să fie un ritual de neînţeles la marginea existenţei, un lux de prisos la sfârşit de săptămână, după ce viaţa a fost trăită şi, în orice caz, în chip străin ei! Euharistia este Viaţa însăşi a vieţii, locul însuşi în care înveţi să trăieşti. Iisus a spus „Eu sunt Viaţa”, „Eu am venit ca viaţă să aibă, şi din belşug să aibă”, „Luaţi, mâncaţi!” (Ioan 14, 6; 10, 10; Matei 26, 26). Toată viaţa noastră trebuie să se transforme, să se „hristifice”, precum pâinea şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele lui Hristos. Viaţa noastră este slujire a acestei noi naşteri în care fiinţa noastră devine liturgică, adică intră în Paştele lui Hristos pentru a trece, cu El, de la moarte la viaţă. Este Sfânta Taină a Bucuriei, o viaţă în sărbătoare! Ucenicul, întrupat fiind în această lume precum Stăpânul ei, înaintează cu fiecare zi în această dimensiune a Împărăţiei care este viaţa de înviat în Hristos. Pentru ca aceasta să nu fie nişte simple cuvinte, fiecare Liturghie euharistică ne iniţiază în această realitate într-un mod foarte concret, prin diferitele etape ale slujirii.

Să ai o direcție

Totul începe atunci când omul acceptă această viaţă cu totul nouă pe care Hristos vrea să i-o ofere, totul începe când se ridică din pat, se smulge din mocirla acestei lumi şi îşi pune în acţiune libertatea. Simplul mers la biserică pentru a participa la Liturghie îi orientează libertatea şi-i dă o direcţie. Omul se deschide, săvârşeşte un act care este deja sacramental şi intră în sinergie cu Dumnezeu. Atunci totul este cu putinţă!

Odată ajuns la biserică, eşti în cer! Totul, într-o biserică ortodoxă, contribuie la covârşirea omului de bucurie şi frumuseţe: strălucirea Liturghiei, cântările, tămâierile, frescele şi icoanele..., această „ambianţă” de nedescris care este o pedagogie în care se pipăie cerul lăuntric! Împărăţia este propria noastră profunzime, iar biserica, templul – în realitate, este fiecare om, fiecare dintre noi. În faţa lui Hristos, ca Moise în faţa lui Dumnezeu, suntem puţin câte puţin acoperiţi de slava Lui, iar pe chipurile noastre se revarsă Lumina Lui (2 Corinteni 3, 18). Cei care pleacă de la biserică după participare ştiu ceva din aceasta.

La ce spun „da”

Prima intervenţie a preotului la liturghie manifestă aceasta, atunci când intonează solemn marele „Trisaghion”: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără de moarte”, umblând cu cădelniţa în jurul Altarului, apoi când înalţă Evanghelia în semnul Crucii, cântând: „Binecuvântată este Sfânta Treime...”. Astfel, încă de la început, Realitatea lăuntrică a toate, realitatea care cuprinde totul este revelată, fiecare primeşte harul de a înţelege scopul vieţii lui, ţinta tuturor dorinţelor lui şi interesele cele mai tainice, sensul ultim a tot ceea ce există. Omul este născut pentru a da slavă lui Dumnezeu!

Acestei extraordinare binecuvântări, care este începutul şi sfârşitul a toate, poporul îi răspunde printr-un „Amin” nu mai puţin solemn. Acest „da” este, fără îndoială, unul dintre cuvintele cele mai importante care există. El constituie Adunarea, îl face să conştientizeze faptul de a fi acolo, unitatea lui în asentimentul de a-I urma lui Hristos şi de a accepta darul unei alte vieţi. Prin acest consimţământ, Adunarea este fermentul unei noi umanităţi. Dar acest „Amin” este, de asemenea, acel „da” al fiecăruia, personal, prin care se aseamănă lui Hristos întru Care „nu a fost da şi nu, ci da a fost în El” (2 Corinteni 1, 19). A fi „da” înseamnă să deschizi viaţa Vieţii, înseamnă să descoperi şi să simți că, binecuvântând toate, Cel Viu Care sălăşluieşte în toate şi în tot evenimentul Se arată pentru a ne călăuzi dinlăuntru. Este vorba despre un mod de a fi şi de a asculta. „Iată, stau la uşă şi bat”, spune Hristos în Apocalipsă (3, 20). El bate la uşa clipei prezente şi nu în altă parte, dacă spun „da”, adică dacă sunt una cu această clipă, tot Hristos este Cel care intră: „Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului!”.

Să te lepezi

Această tainică Prezenţă de dincolo de toate este acum revelată prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Este cea de-a doua parte a Liturghiei. Datorită lecturii textelor Vechiului Testament, al Epistolelor şi a Evangheliei, noi învăţăm alfabetul pentru a citi şi a descifra sensul evenimentelor zilnice şi ale istoriei. Cuvântul ridică vălul aparenţelor şi ne pune în legătură, în comuniune  cu taina pe care acestea o ascund. Aceasta ne obligă la o mare lepădare: să renunţăm la vederile lumii şi la interpretările ei orizontale, la proiecţiile şi la cele apropiate nouă, la prejudecăţile noastre, spre a primi duhul lui Hristos şi a gândi ca El, nu ca ziarul nostru...

Noi suntem „extro-determinaţi”, spun sociologii. De către cine, de ce? Cuvântul lui Dumnezeu ne curăţă, taie parâmele şi ne slobozește de condiţionările psihice. El este o „sabie” (Efeseni 6, 17) care taie în ceea ce constituie obstacolul vieţii, înlănţuirile noastre şi dependenţele noastre, vina noastră şi ruşinea noastră – ceea ce Carl Jung numeşte „umbră” şi care umbră ne desparte de ceea ce este mai bun în noi înşine, de identitatea noastră profundă. Cuvântul lui Dumnezeu lucrează ca o Sfântă Taină cu puterea lui lăuntrică, ne trezeşte la această realitate care suntem şi ne înrădăcinează în dimensiunea noastră ontologică, cea a fiinţei noastre care purcede în fiecare clipă din Dumnezeu, precum pârâul din sursa lui.

Sfânta Scriptură, vehiculată de Liturghie, are o virtute „ mistagogică”: aceasta înseamnă că ea ne introduce în simțirea eliberatoare a lui Mesia nu doar prin inteligenţă, ci prin deschiderea celor cinci simţuri lăuntrice în care omul în întregime participă, trup - suflet - duh. Noi suntem infinit mai aproape de Dumnezeu prin simţire, decât prin gândire. De aceea, de la început până la sfârşit, Liturghia formează trupul care este expresia însăşi a lăuntricului nostru, să mă las atins de Dumnezeu şi să devin fizic conştient de sălăşluirea Lui. Logosul, Cuvântul Se face trup, în sensul propriu al cuvântului.

Marcel Jousse a arătat cum omul, pentru că este un mimeur prin fire, repetă în microgesturi în forul lui lăuntric ceea ce cele cinci simţuri ale lui percep în exterior. Este vorba despre o transmitere directă, iar nu osmoză – aşadar, o veritabilă întrupare a Cuvântului. Jousse numeşte acest fenomen „intususcepţiune”, din latină: „să primeşti în lăuntrul tău”. Este o totală asimilare, în sensul biologic al cuvântului, deoarece Cuvântul transpus prin auz (lectura textelor şi cântarea), prin văz (frescele, icoanele, jocul liturgic), prin miros (mireasma multelor tămâieri), gust (numinosul, „flacăra lucrurilor”, atmosfera sacră) şi pipăit (participarea trupului), Acelaşi Cuvânt este, în cele din urmă, mâncat şi băut la împărtăşanie, atunci când va fi devenit Trup şi Sânge al lui Hristos.

Să te dăruiești

Această formidabilă transmutare este semnificată acum de actul următor, ceea ce se numeşte „Intrarea Mare”, în care sfintele daruri, pâinea şi vinul, sunt aduse pe Sfântul Altar în timpul unei procesiuni lente şi foarte somptuoasă, în cântarea imnului Heruvimilor. Noi nu-I oferim lui Dumnezeu pâine şi vin, ci această hrană fiind făcută pentru a trăi, este în realitate viaţa noastră pe care noi o dăruim cu toată profunzimea ei: pâinea noastră cea de toate zilele, vinul bucuriilor şi suferinţelor noastre. Însă prin această pâine făcută din grâu şi acest vin provenit din vie, toată creaţia I-o oferim, în cele din urmă, lui Dumnezeu. Aceasta regăseşte aici orientarea ei primară ca şi cort al lui Dumnezeu, loc al Legământului, iar omul îşi regăseşte rolul primordial de a fi slujitorul uimit de această relaţie cu cosmosul. Relaţie de iubire în care omul, după ce a exersat „lepădarea”, reînvaţă acum să „se dăruiască”.

Toată procesiunea simbolizează această „mişcare spre”, dăruire de sine până la abnegaţie, ceea ce este propriu spiritului uman, al persoanei,ceea ce noi am numit identitatea noastră sau taina fiinţei noastre personale. Natura persoanei noastre, a „eului” nostru profund se caracterizează prin dăruire, deoarece suntem „după chipul lui Dumnezeu” Care este Iubire, Dar prin excelenţă; în timp ce, în mândrie, viaţa se păstrează pentru sine, este anti-abnegaţie, o viaţă moartă. Dimpotrivă, în dăruire – moartea faţă de sine este, în realitate, o naştere în desăvârşire. Omul care moare de bunăvoie naşte spre dumnezeiasca viaţă. Învăţăm aceasta la Liturghie, însă spre a o trăi mai apoi, în orice clipă. Dincolo de lucrurile cele mai banale ale vieţii, există moartea şi învierea. „Da”-ul la care am fost chemaţi încă de la început este o cale lungă, o cale care trece prin cruce – căci a iubi ceea ce nu este de iubit, să asumi cu iubire inacceptabilul, acestea ne răstignesc „eul” de care suntem stăpâniţi.

Însă, acest mod de a te dărui în orice moment, aici şi acum, să devii una cu ceea ce se întâmplă, Îi îngăduie lui Dumnezeu să fie Dumnezeu şi să ne aducă la adevărata Viaţă. Cu adevărat acest „da” ne face să devenim una cu Hristos Care este în lăuntrul a toate şi a tot ceea ce se întâmplă. Adevăratul centru al procesului liturgic este El. El este călăuza noastră în urcuşul duhovnicesc în această mişcare de abnegaţie şi ne ia cu Sine în propriul destin. El singur S-a dat în totalitate, jertfa Lui era desăvârşită. De aceea, această procesiune simbolizează intrarea lui Iisus în Ierusalim pentru a-Şi trăi acolo moartea şi Învierea. Acum, la fiecare Liturghie, El împărtăşeşte acest har cu noi, El este Viaţa vieţii noastre. „Hristos este Paştile nostru”, spune Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 5, 7), dimpreună cu El murim şi înviem, până ce transfigurarea noastră este totală.

Să te abandonezi

Pâinea şi vinul pătrund în Sfânta Sfintelor şi sunt acum pe Altar. Darul nostru merge până la abandon. Nu ar trebui să vorbim despre etape succesive ale Liturghiei, ci mai curând despre o singură mişcare în care fiecare etapă conţine totul şi se continuă cu următoarea, o singură mişcare ce, totodată nu încetează să ne smulgă acestei lumi a întunericului şi ne transformă spre a ne face părtaşi Cereştii Împărăţii. Când omul se lasă deposedat de bunăvoie de el însuşi, abandonându-se, el este deja în stare de primire şi de dăruire. Însă măsura dăruirii, după cum spun Bătrânii, este de a fi fără de măsură, total abandon. Precum lutul intră în mâinile olarului (Ieremia 18,6), destinul nostru se aşază în mâinile lui Hristos, cele două destine ale noastre se amestecă, pâinea şi vinul vieţii noastre devin Trupul şi Sângele Lui, abandonate în El.

Suntem în partea centrală a Liturghiei, care se deschide cu o imensă rugăciune de mulţumire adresată Tatălui ceresc, Izvor a toate darurile şi Făptuitor al minunilor pe care le lăudăm. Numai prin puterea nemaiauzită a rugăciunii de mulţumire, de laudă, se deschide Cerul, face din inima omului tronul lui Dumnezeu şi face cu putinţă tot ceea ce urmează. Iisus arată aceasta limpede când, în seara Cinei celei de Taină, înainte de „a se da”, ia pâinea, mulţumeşte mai întâi, după care urmează minunea: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu dat vouă”, după care la fel face cu paharul cu vin: „Luaţi, beţi, acesta este Sângele Meu vărsat pentru voi”.

Când preotul în altar reface aceste gesturi şi spune din nou aceste cuvinte, el nu repetă trecutul şi nu pomeneşte o amintire, nu este un ritual magic sau un mim evlavios, ci Realitatea însăşi. De la Cincizecime, Duhul Sfânt a pătruns toate, veşnicia sălăşluieşte în timp, iar timpul s-a deschis unui veşnic prezent. Atunci când slujim Liturghia, suntem cu adevărat pe Golgota şi, în dimineaţa Paştelui, trăim realmente Cina cea de Taină, moartea şi Învierea lui Hristos, aici şi acum, concret, ca martori oculari; iar când preotul spune: „Acesta este Trupul Meu... acesta este Sângele Meu...”, auzim cuvintele şi glasul Însuşi ale lui Hristos!

Aceasta este cu putinţă datorită puterii Duhului Sfânt, care este invocată în acel moment peste pâine şi vin. Focul pogoară atunci la fel de real peste Altar. Mulţi sfinţi l-au văzut fizic, cu ochii lor, în cursul istoriei, însă toţi îl văd cu ochii credinţei lor şi îl simt cu bucuria fremătândă a întregii atmosfere... Şi credinţa ne ajunge, şi bucuria noastră ne covârşeşte... Minunea este acolo cu întregul ei realism: nu mai există pâine şi vin, ci Trupul şi Sângele lui Hristos Cel Înviat.

Creştinul ortodox nu a pus niciodată în această privinţă întrebarea „cum se petrece aceasta?”, ci se prosternează într-o totală cutremurare, dinaintea iubirii nebune a lui Dumnezeu. După cum spune Heidegger, este mai important să te laşi cuprins, decât să înţelegi. Noi suntem dinaintea unor fapte: Hristos este Dumnezeu, luându-Şi asupra trupul nostru şi sângele nostru, pătrunzând astfel în „substanţa” omului, omul moare şi înviază în Hristos şi cu El! Nu există viaţă decât numai în Dumnezeu, El este Viaţa însăşi şi afară de El, totul este mort.

Astfel, fiecare Liturghie este un Paşte, şi de aceea şi toată viaţa noastră este pascală. Prin abnegaţia, suferinţa şi moartea Lui, Hristos a lăsat să intre în El toată angoasa lumii căzute, iadul condiţiei umane aservite urii şi minciunii, suferinţa noastră şi viaţa noastră stricăcioase, totul – până la ultima dintre contrarietăţile noastre – a fost nimicit de El şi scăldat în lumina Învierii Lui. Nimic altceva nu mai poate avea ultimul cuvânt... Mormântul însuşi se transformă în cămară de nuntă, Hristos Cel Înviat este Mirele Care vine la noi, în mijlocul fiecărui necaz. Nu există alt sens al istoriei decât Paştele lui Hristos, el este fermentul care acţionează în mijlocul fiecărei clipe: „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase... Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele dedesubt. Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine... Deci să prăznuiască toată făptura... că a înviat Hristos, bucuria cea veşnică !”.

Să renaști

Iată de ce şi pentru ce ne împărtăşim la sfârşitul Liturghiei, împărtăşania este adevărata noastră renaştere. „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”, spune Sfântul Pavel (2 Corinteni 5, 17). Să mănânci Trupul şi să bei Sângele lui Hristos mort şi Înviat datorită Focului Duhului Sfânt pe care ni-l dă înseamnă, aşadar, să fii literalmente asimilat nemaiauzitului a ceea ce tocmai trăim în timpul Liturghiei, căci „devenim ceea ce mâncăm”. Ospăţul mesianic ne asimilează, în sensul propriu al cuvântului, în Hristos Cel Înviat trupeşte: Carnea Lui este carnea mea, noi suntem „împreună-trupeşti”, iar Sângele Lui curge în venele mele, suntem „consagvini”. Este vorba despre o reală transfuzie. „Duhul ni-L insuflă în noi pe Hristos. până în vârful degetelor”, spunea Sfântul Simeon în secolul al XI-lea. Este o transformare totală a fiinţei noastre.

Atunci, această iubire nu mai are limite. O inimă învăpăiată poate aduce focul în lume, avem pildă toată istoria sfinţilor, pentru a aduce această mărturie. Acolo, în inima omului, Sfânta Taină a Altarului este, în acelaşi timp şi „sfânta taină a fratelui”: nu există decât o Iubire şi nu există decât o Bucurie, şi aceasta este Bucuria pascală. Ea este răspunsul la toate problemele lumii acesteia. După cum scrie Părintele Alexander Schmemann: „Dar gratuit, această bucurie are o putere transformatoare, singura putere realmente capabilă să aducă o transformare în această lume. Ea este pecetea Duhului Sfânt în Biserică, pentru ca Biserica să fie martoră la aceasta şi să transforme lumea prin bucurie. Acesta este rolul sărbătorilor creştine...”.

Lumea aparţine celor care au bucurie în inimă. Dumnezeu ne-a creat pentru ea. Bucuria sau mulţumirea (în greacă „eucharistie”) ne smulge din alienare şi ne redă libertatea. Ea este „viaţa preaplină”, pentru că ea este Hristos Însuşi. Aşezată în lume, asupra fiecărui eveniment, asupra fiecărei clipe, mulţumirea ne permite să le recunoaştem dumnezeiasca provenienţă, să vedem în toate un dar al lui Dumnezeu şi să regăsim atitudinea euharistică în ceea ce priveşte viaţa noastră, să recunoaştem că, în cele din urmă, totul este o Sfântă Taină şi viaţa însăşi o Liturghie. Recunoştinţa este marele antidot la toate nenorocirile noastre şi dinamismul însuşi a toată transfigurarea.