Unei tinere i-a înflorit cactusul. De patru ani stătea pe pervaz posomorât și „nebărbierit”, dar uite că pe neașteptate a făcut un asemenea cadou!

Cufundată în cugetarea la cactus, femeia a călcat pe picior în metrou un bărbat cu înfățișare mohorâtă, dar nu a reacționat cu enervare când acesta i-a făcut observație (de pildă, ar fi putut spune „dacă sunteți atât de delicat, trebuia să mergeți cu taxiul”), ci i-a zâmbit: „Pentru numele Domnului, nu vă supărați: n-am avut de ce să mă țin. Dacă vreți, călcați-mă și dumneavoastră pe picior și o să fim chit”.

Bărbatul a înghițit ceea ce îi stătea pe limbă, a coborât liniștit la stația unde trebuia să coboare și n-a ocărât-o pe vânzătoarea de la chioșcul de ziare, care-i dăduse greșit restul: „Nu-i nimic grav, mai numărați o dată. Nici eu nu sunt astăzi prea tare la socotit” – iar vânzătoarea, îmbunată vizibil, nu s-a apucat să dea la scădere presa nevândută, ci i-a dăruit unui bătrân două reviste și un teanc de ziare. Acestuia îi plăcea foarte mult să citească, dar cumpăra ziare mai ieftine. El a plecat acasă mulțumit, cu vraful de ziare sub braț, și când a întâlnit-o pe vecina de la etajul de sus nu i-a făcut scandal ca de obicei („copilul dumneavoastră sare prin casă ca un cal, de ce nu-l educați cum trebuie?”), ci a exclamat: „Ce a crescut fiica dumneavoastră! Nu-mi dau seama cu cine seamănă mai mult: cu dumneavoastră sau cu soțul? O să fie o frumusețe, credeți-mă, am ochiul format!”.

Iar vecina și-a dus copilul la grădiniță, după care a dat fuga la serviciu, la policlinică, unde n-a certat-o pe femeia zăpăcită care se înscrisese la consult la neuropatolog pentru ieri, dar venise astăzi: „Lăsați, nu vă necăjiți, și eu mai uit! Stați puțin, că mă duc să-l întreb pe doctor dacă vă primește”. Iar femeia, la rândul său, n-a început să amenințe cu reclamații în toate instanțele, inclusiv tribunalul de la Strasbourg, pretinzând să i se prescrie medicamentul-minune care nu a fost încă inventat, ci și-a cerut scuze: „Să știți că nu m-am prostit de tot, înțeleg că bătrânețea nu se vindecă. Să mă iertați, domnule doctor, că v-am făcut capul calendar. Vin la dumneavoastră ca la serviciu”.

Iar doctorul s-a dus seara acasă. Pe drum i s-a făcut milă de băbuță, s-a gândit: „uite-așa trece viața pe lângă noi”, și pe neașteptate i-a cumpărat soției un buchețel de flori și un tort. „Ce ne tot ciondănim mereu, parcă suntem copii!” – i-a zis, sărutând-o și îmbrățișând-o, „uite, ți-am cumpărat un tort, numai că am pus din greșeală mapa pe el. Dar nu-i nimic, asta nu influențează calitățile gustative! Și flori ți-am cumpărat – ce-i drept, și pe ele le-am cam turtit cu mapa, s-au șifonat. Poate o să se învioreze”.

„O să se învioreze!” – a zis cu încredere soția. „Le reanimăm noi. Imaginează-ți: astăzi când m-am trezit, m-am uitat și ce crezi? A înflorit cactusul! Vezi?”

Bună povestire! Omul bun te și învață să faci binele – și asta fără cicălelală! Îmi amintesc versurile simple ale cântărețului rus Serghei Trofimov: