Când eu eram la liceu, în clasa mea erau doi colegi, ştrengari foarte îndrăzneţi. În general, ei erau buni şi ştrengăriile lor nu erau niciodată murdare. Gesturile lor dinainte au devenit neobservate când în tot timpul liber s-au dedicat lecturii. Se întâmpla să fie întrebaţi: „Ce citeşti?” Şi dădeau răspunsul: Puşkin, Nikitin şi alţi scriitori mari de-ai noştri. Sub influenţa lecturii chiar şi chipurile lor se schimbaseră, deveniseră mai serioase, gânditoare.

Dacă citirea marilor scriitori înnobilează atât sufletul, oare citirea cuvântului lui Dumnezeu şi al sfinţilor părinţi nu îl înnobilează şi îl luminează mai mult? Pătrunderea în Sfânta Scriptură îl conduce pe om în adâncul cunoaşterii lui Dumnezeu şi îi dăruieşte o fericire cu care nu se poate compara nici o bucurie pământească. Lumea exterioară cu frumuseţile ei lucrează în chip binefăcător asupra omului şi sufletul, capabil să se desfete cu frumuseţea lumii, este un suflet măreţ, însă omul, care a atins desăvârşirea, contemplă în suflet frumuseţea ei, înaintea căreia nu poate sta nimic din lumea văzută.

Domnul a spus despre sufletul omului, care Îl iubeşte pe El: „Să venim la el şi să ne facem locaş la el”. E de neînţeles cum poate locui într-o inimă mică Însuşi Domnul, iar unde este Domnul, acolo este şi raiul, acolo este şi împărăţia lui Dumnezeu. „...împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

(Starețul Varsanufie de la Optina, Moștenire duhovnicească, traducere de Cristea Florentina, Editura Bunavestire, Galați, 2002, pp. 155-156)