Pavel Ivanovici Plihankov, fiul lui Ioan și Natalia Plihankov, s-a născut în orașul Samara în 5 iulie 1845. Mama i-a murit pe când era încă prunc și tatăl său s-a recăsătorit pentru ca fiul lui să aibă o mamă. Deși severă cu el, mama vitregă i-a fost ca o adevărată mamă și copilul a îndrăgit-o mult.

Ca descendent al cazacilor din Orenburg, Pavel s-a înrolat în armata cadeților din Polotsk. Și-a completat studiile la Școala Militară din Orenburg devenind ofițer. Mai târziu a terminat și Școala de Ofițeri Cazaci din Petersburg, primind serviciu în districtul militar din Kazan și, în cele din urmă, devenind colonel.

Odată, bolnav de pneumonie, Pavel simțea că nu mai are mult de trăit. L-a rugat pe subofițerul sanitar să-i citească din Sfânta Evanghelie și și-a pierdut cunoștința. Atunci a avut o vedenie în care parcă cerurile s-au deschis și el s-a înfricoșat de acea lumină puternică. Întreaga sa viață cu toate păcatele i-a trecut prin fața ochilor și l-a cuprins un sentiment de pocăință. Atunci o voce i-a spus să meargă la Mănăstirea Optina, dar doctorii nu au crezut că își va reveni. Sănătatea i s-a îmbunătățit și colonelul a vizitat Mănăstirea Optina. În august 1889 stareț la Optina era Sfântul Ambrozie (10 octombrie), care l-a sfătuit pe Pavel să-și pună în bună orânduială treburile lumești. După alți doi ani Sfântul Ambrozie i-a dat binecuvântare să rupă orice legătură cu lumea și să vină la Optina în trei luni.

Nu i-a fost ușor colonelului să lase serviciul militar în numai trei luni și avea multe ispite cu această ascultare, deoarece i s-a propus o promovare la rangul de general, cerându-i-se să-și amâne retragerea din armată. Unii chiar au încercat să-i găsească o soție, luând în derâdere hotărârea lui de a se călugări. Chiar în ultima zi a celor trei luni și-a terminat de rezolvat problemele și s-a întors la Optina. Deja Sfântul Ambrozie era pus în sicriu în biserica mănăstirii.

Sfântul Anatol I (25 ianuarie) a urmat Sfântului Ambrozie ca stareț al mănăstirii și l-a trimis pe Pavel sub ascultare la Ieromonahul Nectarie (29 aprilie), ca ucenic și coleg de chilie. În 1892 a fost acceptat ca novice și un an mai târziu a fost tuns rasofor. În cei zece ani care au urmat, rasoforul a trecut prin diferite stagii ale vieții monastice, fiind hirotonit diacon (1902) și preot (1903). Călugărul Pavel a primit în secret schima în decembrie 1900, datorită unei boli grave. Când a fost întrebat ce nume dorește, el a răspuns că nu are importanță. Atunci i s-a dat numele de Varsanufie în cinstea Sfântului Varsanufie al Tverului și Kazanului (11 aprilie). Deși s-a făcut bine, nu a primit mantia până în decembrie 1902, după slujba Sfintei Liturghii în care s-a descoperit că fusese tuns pe patul de boală.

La 1 septembrie 1903 monahul Varsanufie a primit ascultarea să îl ajute pe Părintele Iosif, egumenul schitului, la îndrumarea duhovnicească a fraților și surorilor Mănăstirii Shamordino.

La începutul războiului ruso-japonez din 1904, călugărul Varsanufie a fost trimis în Orient ca preot militar, având misiunea de a îngriji soldații răniți. După terminarea războiului în august 1905, Sfântul Varsanufie s-a întors la Optina, pe 1 noiembrie al aceluiași an.

Părintele Iosif fiind prea bătrân și slăbit ca să mai poată îngriji de problemele mănăstirii, Sfântul Varsanufie a fost numit egumen în locul său, restabilind în scurt timp ordinea, disciplina, plata datoriilor, repararea clădirilor, și altele asemenea, în toate împletind strictețea cu grija părintească și blândețea pentru toți cei aflați sub îndrumarea lui.

Sfântul Varsanufie, ca toți părinții de la Optina, a dobândit darul înainte-vederii și al tămăduirii bolilor fizice și psihice ale oamenilor. Unul dintre fiii săi duhovnicești, monahul Inocent Pavlov, își amintește cât de înfricoșat a fost la prima sa spovedanie la Părintele Varsanufie care știa și cele mai ascunse gânduri ale lui, amintindu-i chiar și de lucruri și persoane pe care el le uitase demult. Sfântul i-a vorbit blând, spunându-i că Dumnezeu i-a îngăduit să vadă acelea despre el. „Cât trăiesc eu, să nu spui la nimeni despre cele ce ai văzut, dar după moartea mea poți să povestești și altora”, îi spuse sfântul.

Sfântul Varsanufie iubea cărțile duhovnicești, îndeosebi Viețile Sfinților. El obișnuia să spună că aceia care citesc cu evlavie din acele cărți vor avea multe de câștigat. Mai spunea că multe întrebări ale vieții noastre își află răspuns în viețile sfinților, pentru că ele ne învață cum să trecem peste greutăți, cum să ne păstrăm credința lucrătoare, să luptăm împotriva vrăjmașului și să ieșim victorioși. Deși Viețile Sfinților erau la îndemâna oricui, părintele se întrista când auzea că mulți nu le-au citit.

Sfântul Varsanufie pomenea mulți sfinți în pravila sa zilnică, și nu întâmplător. Fiecare sfânt, explica el, avea un rol anume în viața lui. Dacă, de exemplu, se întâmpla ceva important într-o zi, căuta să vadă ce sfinți se prăznuiau atunci, după care îi pomenea în fiecare zi. Mai târziu a observat că în ziua praznicului lor sfinții îl păzeau de necazuri și primejdii. În 17 decembrie 1891, praznicul profetului Daniel și al celor cei trei tineri sfinți, a plecat din Kazan și nu s-a mai întors. În acea zi s-a hotărât să moară lumii și sfântul a simțit atunci că Dumnezeu l-a izbăvit dintr-un cuptor de patimi, la fel ca și pe cei trei tineri izbăviți din cuptorul de foc pentru că nu s-au închinat idolilor. Bătrânul a fost convins că a plecat din lume nevătămat pentru că nu s-a închinat desfrâului, mândriei, lăcomiei și altor idoli.

Prin 1908, Sfântul Varsanufie părea să se îmbolnăvească tot mai des, vorbind tot mai mult despre clipa despărțirii de această lume. În aprilie al aceluiași an, cineva i-a trimis un pachet în care se afla marea schimă. Călugărul Varsanufie și-a dorit de multă vreme să fie tuns în schima mare înainte de a muri, dar nu a spus acest lucru nimănui în afară de arhimandrit. De aceea, a văzut în aceea un semn că se va duce la Domnul.

Într-o noapte de iulie 1910, părintele s-a simțit atât de rău, încât a trebuit să iasă din biserică în timpul privegherii și să se întoarcă la chilia lui. În dimineața următoare nu mai putea sta singur pe picioare. În acea noapte a fost tuns în schima mare.

Însă mila lui Dumnezeu l-a învrednicit cu zile și părintele și-a revenit. Dar la mănăstire au apărut alte probleme. Călugării noi care veneau erau majoritatea din medii duhovnicești mai relaxate și nu înțelegeau sfințenia monahismului sau noțiunea de duhovnic, astfel încât aceștia au început a cere reformă și schimbare în cadrul mănăstirii. Ei urmăreau poziții în posturi de conducere și să închidă schitul. Din cauza numeroaselor plângeri ale fraților nou-veniți, Sfântul Varsanufie a fost mutat ca egumen la Mănăstirea Golutvinsky. Când a sosit la noua mănăstire, sfântul a găsit totul în paragină. Cu toate acestea, nu și-a pierdut râvna și curând mănăstirea și-a redobândit suflul duhovnicesc. Veneau tot mai mulți oameni auzind că acolo este un părinte venit de la Optina, ameliorându-se astfel și problema financiară. Dar pe frații care se împotriveau regulilor din mănăstire a trebuit să-i îndepărteze.

La începutul lui 1913, Sfântul Varsanufie s-a îmbolnăvit din nou și l-a rugat pe Mitropolitul Macarie al Moscovei să-i dea binecuvântare să se retragă la Optina, dar n-a fost să fie. Sfântul s-a dus la cele sfinte în ziua de 1 aprilie, iar trupul i-a rămas la biserica din Golotvino până în 6 aprilie (care a fost și Sâmbăta lui Lazăr). După slujbă moaștele au fost trimise cu trenul la Optina, pentru a fi îngropate acolo. Trenul a ajuns în gara Kozelsk în 8 aprilie, iar sicriul a fost purtat de cler până la Optina.