Sfântul Ioan Gură de Aur îşi începe masivul tom, de peste 1000 de pagini, în care comentează Evanghelia după Sfântul Apostol Matei cu o afirmaţie surprinzătoare:

„Ar fi trebui să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul cel Sfânt”.

Nu mai am cunoştinţă de un alt loc din literatura patristică unde importanţa Sfintelor Scripturi să fie relativizată de o asemenea manieră, iar principiul sola Scriptura dinamitat, pur şi simplu. Desigur, nu e vorba de o relativizare a conţinutului Scripturilor, ci a formei sau a mediului de transmitere a acestuia, a literelor „scrise cu cerneală”.

În mod sigur, intenţia Sfântului Ioan Gură de Aur a fost aceea de a sugera ascultătorilor predicii sale că sufletul este depozitarul legitim al cuvântului dumnezeiesc în vreme ce codificările de orice tip au o valoare derivată, circumstanțiată, secundară.

Între epoca marelui Hrisostom şi zilele noastre s-au aşezat şaisprezece veacuri, însă astăzi, mai bine ca oricând, poate fi verificat adevărul acestor cuvinte: în relaţia dintre cuvântul lui Dumnezeu şi persoana umană, vehiculul de transmitere joacă un rol secundar, deşi, paradoxal, importanţa acestuia rămâne una maximală.

Am recurs la această lungă introducere pentru a anunţa o carte de excepţie, apărută de curând la Editura BASILICA a Patriarhiei Române: Parabola făcliei aprinse. Comunicarea religioasă în era informaţională, semnată de preot dr. Nicolae Dascălu, coordonatorul Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române şi directorul publicaţiilor „Lumina”.

După cum reiese din Cuvântul înainte, textul de bază al cărţii reprezintă conţinutul tezei de doctorat susţinute de autor la Facultatea de Teologie din Iaşi, specializarea Istoria şi filosofia religiilor, în anul 2008, cu titlul: „Comunicarea religioasă în era informaţională”. Însă acestei baze i s-a adăugat o lărgire a studiului, bazat pe o bogată experienţa pastorală şi mediatică, începută în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi continuată la Patriarhie.

Volumul abordează problema comunicării într-o manieră cuprinzătoare, probabil fără precedent în ţara noastră, autorul reuşind să sintetizeze şi să integreze într-un tot unitar abordări care, cel puţin la primă vedere, nu ar avea ceva în comun. Este cazului primului capitol, care tratează sub aspectul comunicării experienţa religioasă, propunând o interesantă lectură a revelaţiei vetero-testamentare şi a „comunicării depline în Hristos”. Deja din primul capitol cititorului i se sugerează că, într-adevăr, comunicarea este o nevoie ce decurge din dorinţa oamenilor de a fi în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii.

Dacă, judecând după titlu, cineva s-ar aştepta să vorbim despre o carte de teologie ale cărei intenţii şi concluzii ar putea fi cu uşurinţă anticipate, lucrurile nu stau aşa, întrucât volumul în discuţie se remarcă prin echidistanţă, printr-o documentare impresionantă şi printr-un demers descriptiv şi argumentativ vrednic de admiraţie. De pildă, capitolul al doilea, dedicat Relaţiilor interumane şi mijloacelor de comunicare, pune la dispoziţia cititorului o „hartă” detaliată şi adnotată a ceea ce înseamnă formidabila maşinărie mass-media contemporană, cu istoria şi evoluţia ei, cu avantajele şi oportunităţile dar şi cu deloc neglijabilele riscuri şi pericole presupuse de aceasta. Acest capitol ar putea figura în orice manual de comunicare însă, spre deosebire de maniera impersonală în care se practică acest tip de analiză în prezent, autorul nefiind doar un comunicator profesionist, ci şi preot, nu uită dimensiunea pastorală, reamintind că, în faţa copleşitorului fenomen mediatic contemporan, Biserica „se situează ferm de partea responsabilităţii sociale a mass-media, ca valoare izvorâtă din respectul faţă de demnitatea umană şi faţă de întreaga creaţie” (p. 249).

Capitolul al treilea, Biserici creştine şi comunicarea prin mass-media, este aproape o monografie a mass-media creştine. Pe lângă elementele de istorie ori de situare prezentă, autorul realizează şi o codificare a principiilor care guvernează viziunea mediatică de orientare creştină, desprinse din documentele oficiale ale Bisericilor. Tot în acest context este realizată şi o comparaţie între mass-media laică şi cea creştină, evidenţiindu-se punctele de apropiere şi de distanţare, cât şi dificultăţile întâmpinate de cea din urmă de a găsi căile de afirmare evanghelică consecventă în raport cu jurnalismul laic, ce pare tot mai puţin interesat de educaţie ori de promovarea valorilor, dedicându-se unei exacerbate culturi a divertismentului.

Prin capitolul al patrulea pătrundem pe tărâmul „magic” al universului virtual. Indiferent de familiaritatea mai mare sau mai modestă cu domeniul online, cititorul va remarca prezentarea lămuritoare a fenomenului interacţiunii virtuale. Parcurgând acest capitol, cel care nu are nici o reprezentare a noţiunii de Internet, cu siguranţă se va lămuri, iar cel care nu simte nici o urmă de inhibiţie atunci gând deschide un navigator va înţelege extraordinara modificare de paradigmă adusă de comunicarea online. Internetul este lumea unor oportunităţi fără egal în istoria omenirii, însă trebuie spus că pândesc şi unele riscuri, indiferent că acestea iau chipul provocator al reclamelor, al adicţiei faţă de jocurile video, al expunerii la scene de violenţă ori conţinuturi imorale. Capitolul conţine şi o discretă notă pastorală, care în mod sigur va fi apreciată de cei preocupaţi de implicaţiile ascunse ale utilizării internetului, indiferent că ne referim la îngrijorări ce privesc securitatea datelor personale şi a comunicării ori pericolele la care sunt expuşi copiii. Următorul îndemn merită toată atenţia, indiferent de maniera de raportare, optimistă ori pesimistă, la acest fenomen: „tendinţa de virtualizare a relaţiilor interumane şi renunţarea a spiritualitatea autentică reprezintă o ameninţare serioasă la adresa fiinţei umane. Biserica recomandă păstrarea unui echiliibru între comunicarea interpersonală şi comunicarea mediatică. Viziunea unei societăţi în care oamenii sunt asaltaţi de un volum informaţional care le depăşeşte cu mult puterea de cuprindere, nu poate fi decât neliniştitoare” (p. 489).

Maniera echilibrată, complexă şi documentată cu care este abordat acest subiect, pentru mulţi aflat încă la limita tabu-ului, se explică prin aceea că autorul, înainte de fi absolvit Facultatea de Teologie a absolvit-o pe cea de Informatică.

În final, după o muncă de documentare considerabilă, autorul realizează o sistematizare a prezenţei creştine pe internet, indicând cele mai valoroase surse online din lumea ortodoxă, catolică şi protestantă.

Volumul se încheie cu o addenda, ce reuneşte o serie de documente oficiale ale Bisericilor cu privire la mass-media.

Cartea părintelui Dascălu este o apariţie notabilă pentru câmpul ştiinţelor comunicării, mai ales pentru că ataşează şi perspectiva ortodoxă unor noţiuni probabil deja cunoscute profesioniştilor. Dacă privim, însă, această apariţie din perspectiva mass-mediei bisericeşti, ea este, fără echivoc, o carte eveniment, ce nu trebuie ratată. De fapt, într-o lume în care mass-media a invadat nu doar agora, nu doar opinia publică, ci înseşi casele noastre, cred că acest volum, prin cheile descriptive şi interpretative pe care le oferă este util, în egală măsură, preoţilor confruntaţi cu probleme pastorale conexe, dar şi părinţilor care vor să înţeleagă mai bine lumea în care le cresc copiii.

Cartea impresionează şi sub aspect stilistic. Cu toate că este compusă ca o lucrare academică, lectura volumului este cât se poate de plăcută, datorită densităţii tematice, a informaţiilor deosebit de interesante, dar şi a respiraţiei culturale foarte largi, cu treceri prin Scriptură, patristică, filosofie, teoria comunicării, psihologie, pedagogie, cibernetică sau sociologie.

Fără îndoială, evoluţia domeniului va determina, nu foarte târziu, o reeditare a volumului în discuţie. Deja în ultimul capitol, dedicat comunicării pe internet, se observă că lucrurile s-au schimbat de la primirea bunului de tipar până în prezent, astăzi vorbindu-se despre importanţa reţelelor sociale (social media) mai mult ca oricând ori despre epoca dispozitivelor mobile (mobile age) ca o nouă vârstă a Internetului, care va înlocui web 2.0.

Cu prilejul reeditării, va trebui eliminată eroarea de la paginile 388 şi 389, unde este dublat conţinutul din tabele şi poate va fi considerată utilă adăugarea unui indice tematic, ce ar putea orienta cititorul interesat doar de anumite teme.

De asemenea, poate ar merita reconsiderat formatul cărţii şi optat pentru unul mai mare. La fel, coperta ar merita o atenţie sporită întrucât, în opinia noastră, actuala variantă este cert dezavantajată în raport cu valoarea conţinutului.

*

Preot dr. Nicolae DASCĂLU, Parabola făcliei aprinse. Comunicarea religioasă în era informaţională, Editura Basilica, Bucureşti, 2012, 624 pp.