Ajutorarea aproapelui între filantropia creștină și datoria socială

Titlul conferinței pe care ați cerut-o de la mine, dumneavoastră, membrii ASCOR-ului din Iași este „Ajutorarea aproapelui între filantropia creștină și datoria socială”! Aș începe, cu mila lui Dumnezeu, invitându-vă să ne aplecăm împreună asupra fiecărui cuvânt din acest titlu.

Titlul conferinței pe care ați cerut-o de la mine, dumneavoastră, membrii ASCOR-ului din Iași este „Ajutorarea aproapelui între filantropia creștină și datoria socială”! Aș începe, cu mila lui Dumnezeu, invitându-vă să ne aplecăm împreună asupra fiecărui cuvânt din acest titlu. Așadar: ajutor, ajutorare! Încercând să aflu începutul înțelesului acestui cuvânt, am ajuns în Rai! Privind acolo, vom vedea, vom auzi că Dumnezeu a zis: „Nu este bine să fie omul singur și să-i facem ajutor pe măsură sau potrivit…”. Sunt multe, multe interpretări la cuvântul acesta, dar eu nu exegeză biblică vreau să fac acum, pentru că avem aici părinți, profesori de teologie, și chiar studenți care ne-ar explica mult mai bine și mai competent cele de cuviință. Eu voi încerca doar să vedem ce ne spune nouă, celor din această sală, cuvântul „ajutor” din expresia „ajutor pe măsură”.

Cercetătorii limbii Sfintei Scripturi spun că rădăcina cuvântului ajutor mai înseamnă și dar divin. Așadar, Dumnezeu i-a dat omului, lui Adam, un ajutor care era darul Lui. Pe cine? Pe Eva. Așa că, surioarelor, bucurați-vă! Suntem darul lui Dumnezeu pentru ca omul să nu fie singur! Așadar, chiar dacă nu suntem căsătorite, sau suntem măicuțe, darul lui Dumnezeu suntem și femei suntem. Nu? Ia uitați-vă cum îmi zâmbesc mie băieții, chiar dacă sunt o băbuță pentru ei! Credeți că la fel i-ar zâmbi și unui moșneguț? Eu nu cred. Nu cred, pentru că diferența aceasta este darul lui Dumnezeu și nu se va șterge cât va fi lumea! Știți ce se întâmplă dacă într-un autobuz plin cu băieți care vorbesc neglijent sau urât se urca o fată frumoasă și sfioasă? Toți devin mai frumoși, mai drăguți, mai sfioși! Și știți de ce? Pentru că simt prezența lui Dumnezeu chiar dacă „darul” n-o mai simte. „Darul” poate să creadă că băieții au tăcut și o privesc pentru că e frumoasă, dar Dumnezeu e prezent acolo și lucrează ascuns prin darul Lui, prin darul frumuseții și gingășiei care schimbă lumea.

Așadar, pentru a putea fi ajutor pentru aproapele nostru e nevoie ca mai întâi să ne așezăm conștient în postura în care ne-a așezat Dumnezeu la început. Bărbatul cumva este cel care Îl iubește pe Dumnezeu, răspunde iubirii lui Dumnezeu primind darul Lui, iar femeia este aceea care dă ajutorul, aceea care slujește ca ajutor pe măsură. Și să nu începem povestea aceea că cine e superior și nici să nu ne apucăm să demonstrăm că suntem egali. Egali în ce? La kilograme, la centimetri, la neuroni, la ce? Se zice că noi, femeile, avem creierul mai mic cu jumătate de kilogram decât bărbații și, cu toate acestea, un bărbat, după o conferință la Sibiu, mi-a zis: „Maică, sunt uimit! Cu un creier mult mai mic decât al meu sunteți așa deșteaptă!”. Vă dați seama cum ar fi fost dacă-l aveam mai mare!!! Aici nu e vorba de egalitate, ci de vocație, de misiune, de trimitere. E nevoie să fim conștienți de vocația și de misiunea noastră specifică pentru a ne bucura de darul vieții și de dragostea Dăruitorului.

Să luăm acum cuvântul filantropie. Filantropie înseamnă iubire de om. Și cum numai Dumnezeu este iubire, înțelegem că nu ne putem iubi unul pe altul decât dacă vom primi în dar iubirea Care este Dumnezeu. Iubirea noastră unul către celălalt nu poate fi decât mărturisirea și exercitarea iubirii lui Dumnezeu de la unul către celălalt. Din cauza căderii noi nu ne mai dăm seama de lucrul acesta.

Aproapele! Știm bine și din Sfânta Scriptură și din viața de zi cu zi cine-i aproapele nostru. Iată, acum, colega voastră Mariana este aproapele meu, e chiar lângă mine. Voi sunteți lângă mine. Voi sunteți aproapele meu. Pe voi am poruncă să vă iubesc. Și acum nu e greu pentru că suntem în poziții și roluri care favorizează iubirea. Altfel e greu. Deși noi credem că suntem foarte iubitori, descoperim adesea că nu e chiar așa... Auzim adesea declarații sincere de genul: „Eu iubesc oamenii! Iubesc pe toată lumea!”. Și dacă insiști să afli dacă nu e totuși cineva pe care nu-l iubește persoana respectivă, poți afla că, da, ar fi câteva persoane: o colegă de serviciu, o vecină, mama soacră… dar asta din cauza lor, evident! Încolo, pe toată lumea. De aici aflăm că numai cu aproapele nostru avem probleme în iubire. De ce? Pentru că atunci când cineva e prea aproape îi vedem mai întâi defectele, sau nu-l vedem deloc, sau vedem mai ales ce proiectăm pe el.

Iubirea aproapelui este la început familială. Găsiți asta peste tot. Aproapele era Eva, aproapele era Adam. Și acum, prima slujire pe care o facem este în cadrul familiei noastre. Acolo ne ajutăm aproapele. Și dacă vrei să te însori cu o fată și vrei să vezi dacă e bună pentru filantropie mergi în vizită și vezi: dacă nu duce gunoiul, dacă n-o ajută pe mama la spălat vasele, dacă nu le pune la loc, să știi că nu va face treabă bună în filantropie și nici o bună asistentă socială nu va fi. Acesta este primul pas pe care îl facem în slujirea aproapelui.

Filantropie creștină! Dar filantropia, în adevăratul sens al cuvântului, nu poate fi decât creștină. Pentru că iubirea lui Dumnezeu a mers până la capăt, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, prin întrupare și a venit până la noi ca să mergem și noi cu iubirea până la capăt și să ne propunem să fim ca Dumnezeu. Să nu fi străbătut atâta cale degeaba.

Acum să ne oprim puțin la expresia „ajutorarea aproapelui între filantropie și datorie socială”. Extrem de interesant! Ce este datoria? Datoria este o regulă, o chemare din afara mea. Eu sunt așezat într-o anumită postură și mi se spune ce sunt dator să fac prin ceea ce sunt, prin ceea ce am fost instituit. Datoria a apărut după ce Eva a mâncat din pomul oprit și Adam a luat fără să se întrebe ce face. Atunci a apărut sămânța a ceea ce numim noi societate. Atunci omenirea nu a mai fost o familie, nu a mai fost un singur trup. Până la venirea Mântuitorului, când Biserica ne-a adunat și suntem iarăși un singur trup în El, n-a mai fost omenirea om. Diversitatea a căzut în adversitate. Atunci iubirea firească a devenit datorie. Și deși iubirea din datorie nu era filantropie, ea a avut rolul ei în devenirea omului și conviețuirea lui în limitele unei anumite bunătăți.

Dar de la Revoluția franceză încoace și aceasta s-a prăbușit pentru că au apărut drepturile. Eu cred că drepturile omului sunt ultima noastră răzvrătire față de Dumnezeu. Drepturile sunt pentru om dreptul de a se rata, de a i se recunoaște ratarea ca un merit compensatoriu al căderii și degradării. Este dreptul de a fi împotriva lui Dumnezeu, de a se rupe de Dumnezeu. Dreptul omului de a-și satisface plăcerile pe care le dorește sau și le imaginează... Acestea sunt drepturile omului. Desigur, noi creștinii, noi oamenii Bisericii, vom sluji acolo unde ne va trimite Sfânta Biserică afirmând și apărând drepturile omului, dar ținând cont de această dimensiune distrugătoare a lor. Niciodată nu vom fi sătui dacă ne cerem drepturile. Pentru că tot timpul vom găsi că mai avem un drept, mai avem nevoie de satisfacerea unui alt drept amenințat de aproapele care se împotrivește și, așa, vom deveni consumatori. Și de vom fi trimiși în organizațiile noastre nonguvernamentale sau în parohie sau oriunde am fi trimiși de Sfânta Biserică, nu e nevoie să spunem sau să explicăm ce am spus eu acum despre drepturile omului, pentru că nu vom fi înțeleși din afară, dar vom aduce acolo, prin prezența și slujirea noastră, datoria de a fi om, demnitatea datoriei pe care o avem să dăm răspuns bun Iubitorului de oameni Dumnezeu și vom încerca să le facem poftă și celor bolnavi de neiubire, să guste filantropia, să guste iubirea lui Dumnezeu pentru om. Dacă nu le facem oamenilor poftă, ei nu vor dori și nu vor gusta, pentru că fără trezirea poftei împotmolite în mocirla consumului și a păcatului nimeni nu va gusta și nu va vedea că bun este Domnul. Aceasta este chemarea noastră. La aceasta suntem trimiși și, în felul acesta, suntem un pic apostoli, că trimis înseamnă apostol. Trimiterea în slujirea aproapelui este prima dimensiune a iubirii creștine, a filantropiei: oricine se duce la cineva în numele lui Hristos, este trimisul Lui, martorul Lui. Iar cea de-a doua dimensiune este întâmpinarea: cel la care sunt trimis este pentru mine „unul din cei prea mici frați ai Domnului”. Dacă nu vom înțelege această taină a slujirii filantropice, vom putea săvârși multe fapte bune, dar filantropie nu va fi. În practică, gestul filantropic este taină, este transformarea darului de slujire omenească, sărmană și neputincioasă, în iubire și slujire dumnezeiască. Se împlinește acolo cuvântul Mântuitorului: „Ce ați făcut unuia dintr-acești frați ai mei prea mici, Mie Mi-ați făcut”.

Da, este taină și noi ne împărtășim de ea, fie simțind, fie nu. Odată, la patul unui bolnav, am simțit efectiv iubirea lui Dumnezeu pentru el. Nu-mi venea să cred! De unde știam eu Cine îl iubește și cât îl iubește. Aproape că îmi venea să mă așez în locul lui. Aproape că îmi venea să mă întorc să Îl văd pe Dumnezeu, atât de puternică era iubirea lui Dumnezeu pentru el. Atunci am primit cu bucurie să rămân să fac ce eram trimisă să fac acolo. M-am întrebat, de multe ori, de ce numai unele întâlniri cu bolnavi sau alte persoane aflate în dificultate sunt astfel? Cred că și cel la care suntem trimiși, aproapele nostru, pentru a deveni pentru noi cel cu care se identifică Domnul, are nevoie de actul fără de care, pâinea și vinul – despre care Mântuitorul spune: „Acesta este Trupul Meu și acesta este Sângele Meu” – nu se transformă în Trupul și Sângele Lui! Acest act liturgic este Epicleza. La fel și în relația mea cu aproapele. Fără Epicleză, fără chemare Duhului Sfânt pe Care mi-L trimite Cel ce mă trimite la aproapele, relația mea cu acela rămâne relație omenească, iar faptele mele vor fi în numele meu și spre slava mea. Acela va fi pentru mine Vasile care e bolnav, sau Ionel care are o decepție sau, Carmen care se droghează, iar nu Hristos. Fără Duhul Sfânt nu-L pot vedea pe Mântuitorul în aproapele, nu-I pot simți, nici măcar gândi prezența în acela. Pot să-mi spun lozinca, pot să mă sugestionez, dar felul în care îl voi vedea pe aproapele meu îmi va dovedi că nu pe Domnul Îl privesc în El. Atunci nu-mi rămâne decât să strig: „Doamne, nu mă lăsa să uit că Tu M-ai trimis și că la Tine am venit! Fără Tine sunt plină de mine, fără Tine mi-e greu, fără Tine îmi vine să o rup la fugă, fără Tine mă plictisesc… iată, fără Tine judec și mă plâng că: ăsta, după ce că îi fac bine, mai vorbește și urât cu mine, că nu e mulțumit, că nu-mi e recunoscător...”. Acestea sunt gesturile și gândurile mele firești, pe care le fac și le am eu în firea mea căzută. Dar dacă strig la Dumnezeu, în clipa aceea se întâmplă acel ceva. De ce se întâmplă? Pentru că vine Duhul Sfânt și transformă inima mea și transformă omul din fața mea și noi devenim loc de întâlnire și prezență reală a lui Hristos. Altfel, El, Domnul, este în fratele meu și fratele Lui, dar nu este pentru mine.

Cred că aceasta este lucrarea pe care suntem chemați s-o reînvățăm în Sfânta noastră Biserică. Altminteri, ne vom face frumos datoria socială, cerându-ne, evident, drepturile cuvenite, și vom deveni asistenți sociali de la care, această societate de consum va cere ceea ce va considera ea că este bine. Și veți fi uimiți, dacă nu sunteți deja, văzând ce prevede statutul consilierului sau al asistentului social, ce calități trebuie să aibă acesta. Una din aceste calități, de exemplu, este să nu facă nici o discriminare, și printre discriminările desemnate apare și cea de orientare sexuală. Atunci, dacă eu sunt trimis de acest statut către aproapele meu, nu-i voi mai putea mărturisi credința mea despre condiția umană, nu-i voi mai putea duce nădejdea vindecării trupești și sufletești în Hristos și nu voi mai fi trimisul lui Hristos. Atunci va trebui să aleg între a fi funcționar social sau slujitor al Bisericii lui Hristos și asta fără ca neapărat să părăsesc o slujbă din lumea aceasta.

Să spunem că am terminat Facultatea de Asistență Socială și m-am angajat la Primărie. Ce voi face? Voi fi schizofrenic? Duminica mă voi împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului iar luni, marți, miercuri, joi și vineri îi voi spune „clientului” meu că e ok, că nu-i nimic dacă a ales să fie homosexual, de exemplu? Dacă nu voi face asta o să fiu dat afară, dacă o voi face nu mă mai împărtășește părintele, nu mai sunt cu Dumnezeu. Ce voi face? Voi încerca, cu ajutorul lui Dumnezeu, să respect cuvântul: „și pe acelea să le faceți și nici pe celelalte să nu le lăsați” și să fim cu El, cu Domnul, împlinind în fiecare situație, în fiecare gest, pe cât ne este posibil, poruncile Lui. Atunci El va fi cu noi acolo, în fiecare situație concretă și va lucra cu noi. El este Mântuitorul lumii și El voiește ca toți oamenii să se mântuiască. Noi să fim trimișii și martorii Lui vii și credincioși.

Vrăjmașul adevărat al filantropiei nu este în afara mea. El are putere numai dacă este în mine, dacă acela sunt chiar eu. Numai eu mă pot lăsa ademenită de capcana plăcerii trecătore și numai eu pot fugi de bucuria sfântă, care vine prin iubirea jertfelnică, de frica durerii. Lucrează aici o altă mare taină, taina lepădării, nu a renunțării, ci a lepădării de sine, taina jertfei de sine. Jertfa de sine este bucurie sfântă. Ea are aspectul neplăcut al durerii numai din cauza căderii noastre, spunea Părintele Galeriu. Altminteri ea este bucurie. Și dădea un exemplu cu o mama care își rupe ciocolata de la gură și o dă copilului. Pe ea în nici un fel nu o doare acest gest. Ea e bucuroasă că are să-i dea o ciocolată sau o banană copilului ei. Aceasta este jertfa. Nu este renunțare, ci dăruire. Și noi știm că bucuria dăruirii e mai mare decât bucuria primirii. Dar când ai cunoscut bucuria de a dărui, altfel primești ce ți se dăruiește, te bucuri și pentru dar și participi și la bucuria celui ce dăruiește. Da, jertfa este dăruire de sine și este bucurie. Dar uneori dăruirea este dureroasă, fie și numai pentru că ne cere să renunțăm la unele plăceri.

Avem nevoie să învățăm această artă a bucuriei. Și asta încă din primii ani ai vieții. Vorbeam astăzi cu o fetiță de patru ani și jumătate care sărea în sus pe pat, deși mama ei o certa și îi spunea că nu e bine, că nu e frumos. Am întrebat-o de ce face ceva despre care mama spune că nu e bine și mi-a răspuns că-i place. Și cum să-i ceri unui copil să nu sară așa, dacă-i place? Greu, nu? Dar unui copil care este student în anul trei, cum să-i ceri să nu pupe o fată? Păi lui îi place, nu? Cum adică să renunțe la plăcere? Și de ce? Te și mai întreabă: „Da’ cine a pus în mine plăcerea? Nu Dumnezeu?”. Ba chiar un tânăr așa, mai îndrăzneț, mi-a zis: „Maică, poate dumneavoastră nu vă pricepeți, de, sunteți Măicuță și poate nu știți ce-i aia, mai sunteți și femeie, mai sunteți și bătrână și nu aveți cum să știți, dar vă spun eu, e o plăcere să iubești o fată, adică să faci sex cu ea”. Avea și el dreptate, nu? Dar după care logică? Ce puteam să-i răspund. Strigând la Domnul am zis: „Da, cred că ai dreptate. Da, este o plăcere și nu doar tu spui asta. Dar tu, tu cine ești? Ești tu această plăcere? Este aceasta singura ta plăcere? Nu. Tu nu ești una cu această plăcere și mai ai încă multe alte plăceri. De exemplu: îți place carnea de pui?”. „O, da!” „Și ce faci? Te duci în cotineață, iei puiul și începi să-l mănânci?” „Nu.” „De ce?” „Păi cum?” „Ei vezi? Nu-l mâncăm oricum: îl tăiem, îl pregătim apoi facem fripturică, punem lumânarea pe masă, flori și îl mâncăm omenește.” Și plăcerea aceea despre care vorbeai, e binecuvântată să o trăim omenește, că doar Dumnezeu a zis și zice la nuntă: „Bucurați-vă și vă veseliți”. Omenește este ca ea să fie binecuvântată. Dacă pornim așa și ne certăm cu Dumnezeu, că de ce a pus în noi o plăcere ca asta și apoi ne ceartă că o avem, Îl vom auzi pe Domnul spunând: „Omule, Eu am pus în tine nu această plăcere dobitocească la care te repezi, ci plăcerea bucurie. Du-te, cere-o de la părinți, ia binecuvântare, fă nuntă și veselește-te cu ea după sfânta rânduială. Atunci ești om! Altfel nu te vei deosebi de cățeii din spațiul verde!”.

Plăcerea care acum ne ucide, a fost la început acolo în organul plăcerii adevărate, care este adâncul minții noastre, locul întâlnirii de taină cu Dumnezeu. Că așa era omul la început, invers decât este acum, adică nu mergea cu picioarele în sus și cu capul în jos, ci pur și simplu vedea lucrurile cu susul în sus și cu josul în jos. Când privim lucrurile așa cum le-a rânduit Dumnezeu totul e altfel și totul e bucurie împărtășită cu El, Creatorul. Nu cum le vedem noi acum. Cum zicea și Părintele Cleopa unui tânăr care l-a întrebat: „Ce mă fac părinte, că fetele astea cu picioare lungi și atât de dezbrăcate, mă duc rău în ispită? Ce să fac? Să umblu cu ochii închiși pe stradă?”. Și zice Părintele: „Nu, taică, nu, că ai să cazi în canalizare. Uită-te acolo și zi așa: Doamne, dacă picioarele lor sunt atât de frumoase, dar Tu, Care le-ai făcut!”. Iată, un traseu care ne duce în Rai. Adică gândul trimis întâi la Dumnezeu: Dumnezeu le-a făcut, mi le-a dat mie să le văd, sau, ce știu eu, mai mult decât atât, să merg cu ele în parc, de exemplu, și atunci vine bucuria și recunoștința către Dumnezeu și așa vor participa și simțurile mele la această bucurie. Aceasta este lucrarea mea: să transform prin chemarea lui Dumnezeu această plăcere în bucurie, altfel mă devorează ea pe mine. Păi nu e plăcut să mănânci o ciocolată? Că asta e o plăcere la care călugării se pricep foarte bine, o gustă mult. Păi, e bună. Hai, mănânci una, mănânci două, mănânci trei... Ce vine? Durerea. Durerea de toate felurile, de zici că nu-ți mai trebuie ciocolată în veci. Această durere este semnalul de alarmă, că nu-i bine. Și ce vom spune tânărului care vrea să sărute o fată? Ce voi spune copilului care vrea să sară pe canapea? Îi voi invita și învăța să-și facă „inventarul” avantajelor și dezavantajelor care urmează plăcerii respective. Acesta este primul act de asistență pe care i-l poți oferi cuiva de lângă tine sau chiar și ție când ești ispitit de o plăcere. Să vedeți ce puține avantaje ies la acest inventar! Care-i avantajul că ai sărit în pat? Păi... că mi-a plăcut! Și care-s dezavantajele? Că s-a supărat mama, că mă bate tata, că se strică patul, că-mi ia banii de pușculiță să cumpere alt pat, că... Și iată, câte dezavantaje! Și astfel, pentru că eu sunt ființă cugetătoare, cunoscătoare, arunc înainte acest ochi al minții, evaluez și aleg ce să fac. Așa îmi voi asuma răspunderea pentru cele ce vor urma și nu voi mai arunca vina pe Dumnezeu că nu mă iubește de vreme ce am pățit ce am pățit. Atunci vei descoperi că te iubește când îngăduie să vină peste tine cele pe care singur le chemi sau ți le provoci. Aceste „pățanii” și dureri nu sunt decât îndreptarea noastră către început, către Rai, întoarcerea acolo. Iar pentru noi, acest acolo este în noi, Împărăția lui Dumnezeu din noi. Mă gândeam că drumul acesta de întoarcere, care înseamnă, de fapt, folosirea puterii lui Dumnezeu ca să devenim fii, are niște etape. În Sfânta Scriptură, în Noul Testament, o să vedem, sunt niște etape pe care eu le-am descoperit în lucrul cu omul și după aceea. Când citeam Sfânta Scriptură, le recunoșteam și mă simțeam încurajată. Prima etapă este taina slugii netrebnice. Mare taină! Undeva, în Evanghelia Sfântului Apostol Luca, în capitolul 17, 10, citim: „Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: N-am făcut decât ceea ce eram datori să facem, ca niște slugi netrebnice.”. Așadar, tot ce ține de datorie este netrebnicie. Atenție, nu netrebnicia slugii viclene din Pilda talanților, aici sunt doar slugă netrebnică, nu și vicleană, adică am făcut ceea ce eram dator să fac. Dator, ontologic, prin ceea ce am fost eu făcut să fac, porunca aceea este pentru mine ființială, e ca atunci când respir, ca atunci când mănânc, ca atunci când beau apă și n-am nici un merit că am respirat, e limpede. Această taină, mergând mai departe, trece în taina slugii bune din Pilda talanților. Acolo Domnul îmi spune: „Bine, slugă bună”, pentru că am fost credincioasă cu „puținul” pe care eram datoare să-l fac sau l-am primit. Sluga netrebnică și vicleană, nu va fi niciodată mulțumită cu puțin și va aștepta să se certe cu Dumnezeu pentru asta. De ce? Pentru că nu suntem făcuți să fim mulțumiți cu puțin pentru că suntem făcuți de Dumnezeu să stăpânim tot universul. Dar pentru a ajunge la asta e nevoie să învățăm să fim credincioși peste puținul care suntem noi înșine. Altfel, degeaba ne zbatem să stăpânim „tot” adunând „infinitul prost”, cum spun filozofii. E nevoie să descopăr locul acela din mine, în care devin stăpânul meu și așa voi ajunge să mă facă Domnul stăpân peste „multe”, peste toate. Lucrurile acestea nu sunt teorie, sunt practica cea mai arzătoare a vieții noastre. Și să vă învăț o taină: Părinții în Pateric îi spuneau ucenicului: „Fă așa și te vei mântui”. Faceți așa cum vă spun eu și o să aveți măcar bucuria mea, bucurie pe care nu o ia nimeni de la mine, nici când mă doare capul, chiar dacă în afară se vede doar durerea de cap. Că viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu și încet, încet, mai învățăm să ne pitim și noi…

Și ziceam că spune Domnul: „Bine, slugă bună, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune”, adică peste multul acela al lui Dumnezeu și nu al meu. Și spune asta în chiar clipa în care eu Îi predau Lui ale mele și-I arătat: „Uite, Doamne, ce-am făcut astăzi… iată, i-am primit pe cei cinci copii care au venit astăzi la noi la Centru.”. Domnul nu mă întreabă dacă s-au lăsat de băut sau de fumat sau dacă se vor mântui... Că te apucă plânsul câteodată pentru cineva drag și zici: „Doamne, te rog, dacă nu se mântuiește?” și Domnul zice: „Stai liniștită că Eu sunt Mântuitorul. Tu ești sluga Mea, nu te agita cu asta. Tu fă ce ești dator să faci, ce ți-am poruncit Eu să faci. Spune numai Bună ziua și nu lasă-mă-n pace.”. Și acesta poate fi acel puțin peste care pot eu fi credincioasă. Nu opere mari de binefacere, ci orice faptă care e cerută de ascultarea zilei.

„Peste multe te voi pune!” Cu aceste cuvinte Domnul mă vindecă de osteneala alergării zadarnice după „a avea”, „să am și eu”… Mă vindecă oferindu-mi ceea ce, de fapt, căutăm cu toții în zănateca noastră alergare: bucuria! Și zice: „intră în bucuria Domnului tău”. Iată cum dobândim bucuria cea atât de dorită și căutată și cântată în slujbele noastre sfinte.

De multe ori se întreabă omul: „Unde-i bucuria, Doamne?”. Și Domnul ne răspunde. „E ascunsă în Poruncile Mele. Eu Însumi sunt în ele. Eu sunt Bucuria voastră! Îndrăzniți! Veniți la Mine! Împliniți poruncile Mele că nu sunt grele!”. Așa este, Doamne, nu sunt grele, dar mie îmi e tare greu să renunț la plăcerile care ne îndepărtează de sfintele porunci. Eu nu pot și nu înțeleg, de ce să renunț la plăcerea pe care mi-o face un băiat care mă pupă, pentru nu știu care bucurie pe care Tu o să mi-o dai dacă ajung în Rai! Mai ușor îmi e să fac acum ce-mi place și, lasă că mă pocăiesc când ajung și eu bătrână ca Maica și, uite așa, ajung și în Rai și mă și pup până atunci. Nu? Ce voi spune acum? Te voi întreba, fetița mea, chiar te și bucuri de plăcerile tale? E însoțită, sau urmată plăcerea ta de bucurie? Merită neplăcerile, suferințele care urmează după o plăcere să refuzi bucuria în care Domnul te cheamă să intri acum? Oare, nu ar fi onest din partea ta să probezi, să vezi diferența? Hai să probăm! Acum să intrăm în bucuria Domnului. Cum? Simplu. Predându-i mereu tot ce am făcut. O să vedeți că la început uităm. Doamne, astăzi am reparat cinci dinți la cinci pacienți. N-am avut mai mulți. Atâția au venit. Îți mulțumesc că nu i-am perforat maxilarul lui X și că nu a leșinat Y de frică. Și dacă ai predat asta lui Dumnezeu în rugăciunea ta, vei intra în Bucuria Lui! Sau: Doamne, am reușit să iau 10 la examen, e adevărat că am copiat puțin acolo la urmă, da no. Și uite așa o să ajung eu primul și o să ajung și la doctorat și ăla care a învățat și n-a copiat... Dar spun: asta este. Îți dau ce am, ce sunt. Jumătate negru, jumătate alb. Și atunci zice: bine slugă bună. Și așa, învățând să facem asta, să-I arătăm și să-I încredințăm Lui, toate, tot timpul, vom cunoaște cât de mare este mila Lui, și cât de ușor se poate intra în Bucuria Lui. Fără cunoașterea pe viu a filantropiei Mântuitorului, fără să experimentăm în propria noastră viață că El S-a întrupat din iubire de oameni, că S-a făcut Om ca să ridice păcatele mele, nu voi putea face vreun act filantropic. Nu voi cunoaște iubirea Lui și nu voi dori bucuria Lui dacă, măcar în Taina Sfintei Spovedaniei, nu-I voi da păcatele mele ca să le ridice de la mine. Dacă voi continua doar să-L informez: Doamne am mințit, am furat, am copiat și-mi pare rău… Dacă asta voi face, voi căuta mereu compensații în micile și ucigătoarele plăceri trecătoare și voi rămâne în veci cu părerea de rău care nu este pocăință. Ce să fac? Cum să fac? Iarăși zic: e atât de simplu! Mă duc la El, mă arăt Lui, Îi încredințez Lui păcatele mele așa cum i-am încredințat și realizările mele și cer iertare și cer să ia de la mine păcatele mele, să ridice de la mine povara lor: Am mințit, Doamne, ridică de la mine minciuna; Doamne, am furat, ridică asta de la mine… Și dacă ne-am pârî așa mereu, măcar cu râvna pe care o avem când ne pârâm aproapele, am învăța să urâm păcatul și să râvnim bucuria iertării, pentru că am simți în noi iubirea Lui de oameni. Dar dacă nu facem asta, nu vom intra în Bucuria Lui! De ce? Pentru că este Iubitor de oameni și ne oferă bucuria și mă slujește numai la cererea mea și numai dacă Îl primesc. Nu năvălește peste noi să ne facă faptele bune. Trebuie invitat și această invitație este chiar pragul intrării în bucurie.

Urmează apoi, o a treia etapă în care Mântuitorul ne spune: „De acum nu vă mai numesc pe voi slugi, voi sunteți prietenii Mei”. Acum intrăm mai profund în subiectul conferinței noastre, pentru că Evanghelia folosește pentru cuvântul „prieten”, cuvântul grec „filia”, astfel încât traducerea exactă ar fi: „sunteți iubiții mei”. Așadar, acum devenim iubiții Domnului, nu mai suntem slugi. Cum? De ce? Ne zice Domnul cu limpezime: „pentru că faceți ce V-am poruncit Eu”. Pare același cuvânt ca și cel spus slugii netrebnice, dar este o mare deosebire: acum ucenicul nu mai face toate acestea pentru că era dator să le facă, ci pentru că acum știe toate cele pe care i le-a spus Domnul, Îl cunoaște. El este cu mine și Eu sunt cu El. Acum porunca Lui este în mine, este știința mea, este prezența Lui în mine. Acum suntem prieteni, iubiți. Acum trăim filantropia Lui în noi! În noi simțim că Și-a dat viața pentru noi din iubire! Nu vom simți jertfa Mântuitorului, nu vom putea profita de bucuria și plăcerea pe care ne-o dă în locul micilor noastre plăceri, dacă nu vom simți că Și-a dat viața pentru noi. Nu să credem, nu să ne gândim, ci să simțim că Și-a dat viața pentru noi. Atunci sunt prietenul Lui. Și să fac ce spune El, să fac poruncile Lui. Dar cine, se întreabă omul îndoielnic, cine poate împlini toate poruncile? Nu vă temeți, spune Domnul, Îndrăzniți, Eu am biruit lumea. Cum? Să îndrăznesc să biruiesc și eu cum a biruit El? Dar El este Dumnezeu! Nu, nu acesta este înțelesul. Vă dați seama că de am fi putut birui ca El, am fi putut să o facem și fără El. Nu, biruința noastră este chiar biruința Lui. El ne cheamă să intrăm în biruința Lui, să îndrăznim să profităm de biruința Lui, să primim darul Lui. El a biruit și noi nu avem decât de profitat de această biruință. Să ne-o însușim, să o primim, să fie a noastră. Cum? Primindu-L pe El, mâncându-L pe El ca să avem Viață în noi. El, Domnul, Viața Lui este biruința noastră. Să îndrăznim să ne împărtășim, să îndrăznim să nu mai privim Sfânta Împărtășanie ca pe o recompensă pentru merite și vrednicie (Doamne, cine e vrednic?), ci ca ceea ce este în esența ei: leac împotriva morții, medicament pentru neputința mea. Dacă nu-L avem pe Domnul în noi nu avem ce dărui celui de lângă noi! El este iubitor de oameni și noi ducem iubirea Lui celor la care suntem trimiși.

Cum aș putea eu, de exemplu, să merg la deținuții condamnați pe viață care ne cer consiliere? Ei sunt condamnați pentru crime deosebit de grave. Unii dintre ei, cei care m-au primit în viața lor și se întorc la Dumnezeu și la Sfânta Lui Biserică, au devenit cumva copiii mei. Sunt ca dumneavoastră de frumoși. Dacă Domnul nu ar fi în mine, ca să-i privească din mine, cu ochii mei și să-i asculte cu urechile și cu sufletul meu, eu m-aș gândi tot timpul cum a putut să facă așa ceva sau de ce a făcut ceea ce a făcut. Dar dacă zic: „Doamne, Tu ești în mine, și dacă Tu m-ai trimis aici, ajută-mă să Te văd în el și să-l cercetez după cum ai poruncit! Atunci se schimbă ceva în mine. Viața mea nu mai este pur și simplu viața mea. Viața pe care mi-o dă El mă transformă în prietenul Lui și mă împrietenește și cu cel la care m-a trimis. Fără Domnul, viața mea este vrăjmășie. Vrăjmașul ne-a despărțit atunci la cădere și de atunci ne tot divide, ne tot desparte, ne tot separă, chiar și în părutele fapte bune. Și această vrăjmășie își are capcanele ei și în slujirea aproapelui. Cea mai periculoasă este capcana alterării acestei slujiri în slujire socială, în activism. În loc să fim lucrătorii filantropiei lui Dumnezeu, devenim activiști, activiști ai Bisericii, activiști ai credinței! Atunci eu sunt acela care fac, eu mă duc, eu spun, eu ajut, în numele meu și pentru slava mea, sau, uneori chiar pentru numele lui Hristos, dar un Hristos care nu este una cu cel la care sunt trimis. Lucrarea activistului nu este act liturgic. Deosebirea dintre activismul social, dintre datoria socială făcută din perspectivă seculară și cea bisericească este ca deosebirea dintre tabloul religios și icoană.

Altă capcană care se poate ascunde în activitatea socială este aceea de a o face pentru a nu fi noi singuri, pentru a ne ușura suferința că nimeni nu ne înțelege, că nimeni nu ne iubește… Atunci ne putem duce la copiii orfani sau la bătrânii dintr-un azil și ne vom purta în așa fel încât aceștia să ne iubească… Satisfacția pe care o avem în felul acesta ne justifică, ne scuză. Vă veți întâlni cu această realitate în echipele de slujire, după felul în care veți comunica și veți coopera în echipă, sau atunci când va interveni concurența: concurența pentru dragostea celui pe care îl slujim, concurența pentru funcțiile din echipă. Puteți vedea într-o grădiniță, de exemplu, cum educatoarea din tura de dimineață n-o iubește pe cea din tura de după-amiază, deși pe toate celelalte le iubește! De ce? Pentru că „nu știu de ce o iubesc pe ea copiii mai mult decât pe mine, deși eu îi iubesc mult mai mult pe copii…”.

Și tot așa, până vom îndrăzni să împlinim porunca de a ne iubi unii pe alții așa cum ne iubește pe noi Domnul! Până vom îndrăzni să ne purtăm poverile unii altora! Până vom învăța de la Domnul să fim blânzi și smeriți! Atunci, vom intra în ultima etapă a căii noastre către Casă, cea a înfierii. Atunci, când vom fi fii în Fiul, aproapele nostru va fi fratele nostru și fratele Domnului nostru și iubirea noastră va fi una cu filantropia lui Dumnezeu, iar slujirea noastră va fi una cu Liturghia Sfintei noastre Biserici! Așa să ne ajute Dumnezeu.

De la același autor

Ultimele din categorie