Criza Bisericii (I)

Părintele Rafail Noica - Conferinţă Alba Iulia (2003)

Transcrierea conferinței.

1:09– (IPS Andrei Andreicuţ) Înaltpreasfinţia voastră, preacuvioşi şi preacucernici părinţi, iubiţi fraţi şi surori,

Şirul conferinţelor duhovniceşti din acest Post Mare îl încheie părintele Rafail Noica. Îi mulţumim lui Dumnezeu că i-a dat sănătate să poată fi cu noi în această zi frumoasă şi nu se putea încheia mai bine această etapă pregătitoare pentru sărbătoarea Paştilor. Părintele, aşa cum aţi văzut, şi-a anunţat tema despre care ne va vorbi: Criza Bisericii, dacă ea există. După ce îşi va expune acest cuvânt duhovnicesc, are amabilitatea să ne răspundă şi la întrebări. Bine aţi venit, părinte Rafail, vă mulţumim şi vă ascultăm cu tot dragul!

2:20 - pr. Rafail Noica:Bine v-am găsit, fraţi şi surori întru Domnul! Aş dori, înainte de a intra în temă, să spun câteva cuvinte, nădăjduind că vor ajunge şi la urechile celor în cauză. Am primit foarte multe scrisori de când sunt acolo unde sunt, anul acesta mai mult decât orişicând, majoritatea – un strigăt de deznădejde la care s-ar fi cuvenit imediat să răspund şi să răspund foarte serios, cu multă rugăciune şi luare aminte. Nu pot să fac lucrul ăsta, pentru tot felul de motive, inclusiv faptul că eu, din copilărie, nu prea am avut-o cu scrisul şi cu cititul, dar nu e singurul motiv, aş vrea doar asta, să cer iertare tuturor celor cărora nu am răspuns şi să nu creadă că a căzut strigătul lor pe urechi indiferente. Fac ce pot, fie şi puţin, dar pun rugăciune şi adaug amarurilor pe care eu trebuie să le trăiesc, amarul pe care voi trebuie să-l trăiţi şi în asta nădăjduiesc să împărtăşesc - cu fraţi, cu surori - durerile vieţii ăsteia, nu degeaba se numeşte viaţa asta valea plângerii, dar nădăjduiesc că Domnul ne va milui şi ne vom întâlni atunci când durerile astea se vor dovedi a fi fost dureri de naştere.

4:45 - Tema de astăzi, în mare măsură exprimată şi din scrisorile astea şi din multe alte lucruri, problemele şi întrebări pe care le-am primit prin viu grai şi prin scrisori, şi în alte feluri, a fost subiectul câtorva ani de gândire pe tema, mai bine zis pe o predică a Înaltpreasfinţitului nostru Andrei, cam prin ’94 sau ’95 - nu-mi aduc aminte -, când, fiindcă era un oarecare zbucium, poate oarecare tulburare între credincioşi pe tema crizei Bisericii, Înaltpreasfinţitul spunea, ca un cuvânt de zidire şi de mângâiere, că Biserica nu este în criză şi nu poate fi în criză, fiindcă în ea - nu vă citez exact, dar sper ca esenţa cuvântului să n-o desfigurez, dar înţeleg aşa: că - în Biserică este Dumnezeu, Care lucrează, Pronia dumnezeiască, Harul dumnezeiesc, şi acolo unde Dumnezeu lucrează, criză nu poate fi. Şi încep prin a susţine acest cuvânt: Acolo unde este Dumnezeu, într-adevăr, dacă ne uităm şi la cuvintele Mântuitorului, în zilele noastre, în care istoria arată, evenimentele istorice, şi când zic evenimentele istorice n-am în vedere numai ce se scrie prin ziare, politice şi lucruri dintr-astea, dar starea în care este omenirea, starea în care tu te găseşti când vrei să te rogi şi nu-ţi poţi aduna gândurile şi multe alte amănunte - ca să le zicem amănunte - de felul ăsta, toate par să arate că proorocirile pe care le-am auzit demult, încă din Vechiul Legământ, dar de la Hristos, dar, după aia, de la Apostoli şi de la Părinţii noştri, încep să se împlinească. Lucrurile proorocite în cartea aia nemaipomenit de tainică a Apocalipsei încep să devină nişte realităţi, cel puţin realităţi care, tehnic, se pot împlini astăzi. Deci, într-un sfârşit de istorie, vreau să vă îndrept mintea la Hristos, Care a zis: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! Şi am zis la mai mulţi, acum câtăva vreme, că Hristos nu va birui, fiindcă Hristos deja a biruit, biruinţa este deja câştigată în 2.000 de ani şi, în Atotputerea Lui, Dumnezeu Îşi poate permite să lase libertatea şi rolul Lui să se desfăşoare până la capăt, şi planul lui Dumnezeu nu va fi doborât de lucrarea răului şi nu poate fi doborât şi, ca să adaug la cuvântul ÎPS nostru Andrei şi cuvântul părintelui meu duhovnic, Sofronie, el scrie într-una din cărţile lui, ceva ce am înţeles atunci, într-o împrejurare grea a vieţii lui; am înţeles atunci că Dumnezeu nu este şi nu poate fi tragedie. Atotputerea lui Dumnezeu nu este doar un concept, este o chestie - ca să-i zicem chestie - atât de reală, încât, vă spun, ca să nu ne smintim, Dumnezeu Îşi poate permite să Se lase biruit cum S-a lăsat Hristos biruit, arestat, pus pe Cruce. Iată că n-a venit nici Ilie să-L salveze de pe Cruce, iată că nu părea nici Tatăl să binevoiască către Fiul Lui pe Cruce, căci, spuneau fariseii şi ceilalţi, lasă-L să vedem dacă Se va coborî de pe Cruce, zicea că-i Fiul lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu Îl va voi. Şi toate aveau harul că toată lucrarea Lui, toată predica Lui, toate minunile pe care le-a facut, toate au fost făcute de doi bani, terfelite şi aveau să fie, în câteva clipe, îngropate. Ei, asta nu a fost biruinţa răului asupra lui Dumnezeu, cum avea să se arate de-abia trei zile mai târziu; avea să fie biruinţa lui Dumnezeu asupra răului, dar pe nişte planuri în care făptura lui Dumnezeu nu poate accede de la sine, până când Dumnezeu Însuşi nu vorbeşte, şi nu-i destul să vorbească, până când Dumnezeu Însuşi nu lucrează, nu înfăptuieşte cele de Dumnezeu zise.

10:20 - Omul - dar nici îngerul, cum spune imnologia noastră bisericească - nu poate intra în gândirea lui Dumnezeu; iertaţi-mă, de aia şi este Dumnezeu, doar... dacă gândirea lui Dumnezeu, care este mai presus de a omului precum cerul este mai presus de pământ, ar fi accesibilă făpturii, apoi, ce dumnezeu ar mai fi şi ăla? Atunci, aşa am putea dumnezei şi eu, şi tu! Aşa că, de la Dumnezeu să ne aşteptăm numai la lucruri pe care nu le putem crede, incredibilul este acolo unde începe de-abia să lucreze Dumnezeu. Să ne aşteptăm şi în zilele noastre la lucruri smintitoare, cum s-au smintit Apostolii; gândiţi-vă la Evanghelia lui Luca, unde Luca şi Cleopa mergeau către Emaus, descumpăniţi la culme, şi vorbeau cu străinul ăsta Care, singur, nu ştia ce se întâmplase în Ierusalim şi se întrebau: Cine e străinul ăsta? Era tocmai Cel despre Care vorbeau, era Hristos Însuşi, înviat din morţi, biruitor pe veci asupra răului.

Mai rămân în istorie multe lucruri să se întâmple, dar reiau firul ăsta: răul trebuie să se desfăşoare până la capăt, Dumnezeu i-a dat îngăduinţă, aşa cum vedem pe Hristos în Ghetsimani, zicând: Dar ăsta este ceasul vostru şi puterea întunericului, şi de n-ar fi zis Cuvântul lui Dumnezeu-Hristos aceste cuvinte, n-ar fi putut cei care au venit cu bâte, şi cu săbii, şi cu altele să-L aresteze - cum zicem azi -, n-ar fi putut să-L aresteze dacă Hristos, cu dumnezeiască putere, n-ar fi zis: Da, ăsta este ceasul vostru şi puterea întunericului! Asemenea şi pentru cele ale sfârşitului probabil al zilelor noastre, când zice în Apocalipsă: Cine nedreptăţeşte să mai nedreptăţească, cine spurcă să mai spurce, cine lucrează dreptatea să  mai lucreze dreptatea, cine se sfinţeşte mai sfinţească-se, şi de nu ar fi zis Dumnezeu, cu dumnezeiască putere, cuvântul asta, n-ar fi putut nici răul, nici binele să se desfăşoare. Trebuie să înţelegem un lucru pe care l-am înţeles mai mult de curând: Nimic nu se poate întâmpla decât cu binecuvântare sau cu îngăduinţă dumnezeiască. Binele este cu binecuvântare, răul este cu îngăduinţă dumnezeiască, în măsura în care Dumnezeu îngăduie şi în limitele acelei măsuri, şi nu mai mult - citiţi începutul cărţii lui Iov din Vechiul Testament, dacă nu ştiţi, să vedeţi în chip foarte limpede -, şi dacă Dumnezeu îngăduie ce numim noi rău, înseamnă că tot un bine este în lucrare, fie aparenţă cu semnul minus, fie şi prin multe suferinţe; dar El Însuşi S-a facut solidar suferinţelor noastre, în Fiul lui, Hristos, Care a suferit pe Cruce şi a suferit până la moarte, a suferit şi durere, a suferit şi eşec, a suferit şi ruşine, a suferit să fie făcut de două parale de către răutăţile lumii ăsteia. Dar iadul, moartea, întunericul nu pot, pur şi simplu nu pot nimica împotriva puterii dumnezeieşti. Deci, în sensul în care credincioşii erau într-o oarecare descumpănire, cum mi se pare că era cazul în zilele alea, într-adevăr, acolo unde lucrează Dumnezeu - şi unde nu lucrează Dumnezeu?, că acum, cum zice Liturghia Sfântului Vasile, Hristos S-a pogorât de pe Cruce în iad, ca să umple cu Sine toate; unde nu e Dumnezeu? -, acolo unde lucrează Dumnezeu tragedie nu este şi nu poate fi. Însă făptura pe care a zidit-o Dumnezeu, îngerul şi, mai pe urmă, omul, este făptură dotată cu calităţi dumnezeieşti, nu calităţi - toate calităţile dumnezeieşti. Suntem dumnezei în facere, nu prin fire, ci prin lucrarea lui Dumnezeu, Care ne-a făcut să fim astfel.

15:30- Şi poate cea mai mare sau importantă calitate dumnezeiască este această calitate terfelită astăzi de om până la o culme de neîndurat - libertatea, care mereu se îngrădeşte de către om, dar, vă spun, de către duhurile nevăzute şi necurate, şi noi nu ştim, de multe ori, căror duhuri slujim. Libertatea este, într-un sens, elementul cel mai important al zidirii, fiindcă fără libertate, dacă omul n-ar putea decât să devină un dumnezeu, păi ce dumnezeu e ăla care nu poate? Trebuie neapărat ca omul să fie liber, până acolo unde poate omul să aibă autoritate să-I zică lui Dumnezeu, într-un sfârşit, eventual: Nu, nu Te vreau; foarte bine, dar nu Te vreau! Şi omul, şi îngerul au această libertate şi această libertate este pusă în lucrare de-a lungul acestei lucrări care se numeşte mântuirea. Închipuiţi-vă că Dumnezeu propune omului, şi omul dispune. Nu în puterea omului pe care nu o are, ci în voinţa de a alege. Noi putem să alegem şi ce putem face, şi ceea ce nu putem face, Dumnezeu va face în noi după cuvântul lui Hristos care zice: Cu omul aceasta e cu neputinţă, dar cu Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Şi iarăşi zic ce-am zis şi adineauri şi ce-am zis mai de multe ori în ultima vreme: de la Dumnezeu nici să nu aşteptăm mai puţin decât imposibilul, fiindcă mai puţin decât imposibilul putem şi noi. Acum, în civilizaţia noastră postmodernă, într-adevăr, a făcut omul nişte chestii de îţi stă mintea în loc, dacă te gândeşti; ne-am obişnuit cu ele, dar toată electronăraiaasta care ne înconjură şi toate minunăţiile tehnologiei, ca să luăm numai asta, într-un sens şi asta arată că omul are potenţial de dumnezeu în el, pus, înhămat la altceva decât la a se îndumnezei, dar şi acolo se află geniul dumnezeiesc al omului. În această stare unde omul este liber, Dumnezeu Îşi interzice anumite acţiuni. Dumnezeu nu sileşte pe om aşa cum omul sileşte pe om şi de aici începe potenţialul de tragic şi de tragedie. Şi tragedia poate să meargă până la capăt, şi iadul pentru aceasta poate exista, fiindcă omul este cu adevărat liber, ca şi îngerul; dacă îngerii au căzut, atunci astăzi se numesc draci, sau demoni, sau diavoli. Aşa şi cu omul: dacă omul refuză, atunci cu refuzul ăsta trebuie să lucreze mai departe Dumnezeu, încercând în toate chipurile să mântuiască pe omul îndăratnic. Şi uitaţi ce mişcător vorbeşte Dumnezeu prin Isaia: Toată ziua am tins mâinile mele către un popor îndărătnic. Ce înseamnă tins mâinile mele? Dumnezeu ne învaţă să ne rugăm lui Dumnezeu. Iată că Dumnezeu se roagă omului, se roagă de om, tinde mâinile către noi, ne imploră, cum ne imploră şi Sfântul Pavel: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu, vorbesc ca-n numele lui Dumnezeu, împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Şi Dumnezeu este primul Care caută împăcarea cu omul şi v-aş întoarce cu mintea la zilele primului nostru părinte, Adam.

20:03-Adam a căzut, s-a lăsat înşelat de minciună, că dacă vei mânca din pomul ăla o să devii ca Dumnezeu, ochii ţi se vor deschide şi vei cunoaşte diferenţa dintre rău şi bine. A crezut şi a mâncat şi s-a trezit că ochii s-au deschis ca să vadă ce taine dumnezeieşti i s-au revelat lui Adam; s-a ruşinat de făptura lui goală. Şi ce era de ruşine acolo, ce este de ruşine în făptura aşa cum Dumnezeu a făcut-o, aşa cum Dumnezeu a gândit-o; dar ochiul viclean s-a deschis. Iată că Hristos, mai târziu, avea să spună: Dacă ochiul tău va fi, zicem noi, curat, în traducerile noastre, în greacă - aplos - simplu -, dacă ochiul tău va fi simplu, tot trupul tău va fi luminat; dacă ochiul tău va fi viclean, tot trupul tău va fi întunecat. Ochiul viclean s-a deschis lui Adam şi a văzut întuneric acolo unde nu era. Şi s-a întâmplat. S-a căit Adam, i-a părut rau de harul pe care l-a pierdut? L-a durut? Bineînţeles că a suferit ceva, dar nu-l vedem pe Adam făcând nici o mişcare de întoarcere către Dumnezeu, de apropiere, de împăcare, de împăciuire cu Ziditorul lui, a cărui dragoste o cunoştea. Ce se întâmplă? Aude Adam pe Dumnezeu plimbându-se, cum zice, prin grădină, către seară, în răcoarea serii. Şi ce face Adam? Cum zicem noi acum: 6, 6, după tufişuri… Şi ce face Dumnezeu? Se preface că nu vede, ca să nu-l sperie pe Adam. Da’ de ce L-a auzit Adam pe Dumnezeu? Nu putea Dumnezeu să vină dintr-odată, să-i tragă una peste bot şi să-i spună: Nu ţi-am spus să nu haleşti din aia (scuzaţi)? Nu putea să vină după ce a mâncat şi să-i spună: Ce-ai făcut? Nu-i aşa, e un joc, un scenariu pe care-l facem noi zi de zi. De ce n-a făcut asta Dumnezeu? N-a vrut, n-a vrut să-l sperie pe Adam, n-a vrut să-l silească pe Adam. Dumnezeu gingăşeşte cu Adam. Dacă vrem să înţelegem ce este dragostea lui Dumnezeu, păi acolo să ne uităm! Şi ce face? Adam se ascunde după tufişuri. Dumnezeu nu se dă bătut: Adame, unde eşti? Eu, Atotvăzătorul, nu te văd, nu ştiu unde eşti, bineînţeles, dar te las pe tine să vii! Nu vrei să vii, las’ că te încurajez eu! Adam răspunde: Păi… eram gol şi nu mă puteam prezenta înaintea dumnezeirii Tale… A, eşti gol? Interesantă, ingratăe expresia: Cine ţi-a vestit că erai gol? Adică era o vestire, nu era o constatare. Cine ţi-a vestit că erai gol? Au, oare, nu cumva ai mâncat din rodul din care ţi-am spus să nu mănânci? Şi iată că Dumnezeu îi face spovedania. Şi Adam putea să-şi lase nasul jos şi să zică: Da, Doamne, iartă-mă, n-am ce să zic, am făcut-o! Sau cum spunea cineva, acum ani de zile, într-o spovedanie: Părinte, mi-e ruşine să spun toate astea, dar, până la urmă, ăsta sunt… Na - asta spovedanie! Ăsta sunt! Dacă Adam ar fi zis: Doamne, am făcut-o, iartă-mă, ăsta sunt, n-am ce să zic, nu ştiu ce să spun, fă Tu cum ştii… Apoi, mulţi dintre noi, din nişte spovedanii mai adevărate, ştim cum face Dumnezeu, că, spovedindu-ne de lucruri grele şi urâte, câteodată ieşim zburând, uşuraţi, de la spovedanie. Ăsta nu e un moment psihologic, e o realitate duhovnicească. Dea Domnul să murim cu sufletul aşa uşurat în clipa noastră cea mai de pe urmă!

24:50- Cine face împăciuirea? Dumnezeu vine după Adam, Dumnezeu… Iată că, într-o rugăciune, spune şi lucrul ăsta: că cel care mai mult iubeşte mai mult se şi smereşte. Cel Atotputernic S-a smerit înaintea făpturii Lui. El a venit, el a căutat pe Adam cel pierdut, El a căutat să facă împăciuire cu Adam. De ce seara? Eu văd două motive, s-ar putea să fie mai multe… Unul: ca să-i lase răgaz lui Adam, doar-doar s-o pocăi şi-o veni el, de la sine. Aşa să facem noi: păcătuim, cu încredere să mergem la Dumnezeu şi, prin preot, să refacem pacea cu Dumnezeu. Al doilea motiv: Hristos avea să ne spună: Să nu lăsaţi soarele să apună peste mânia voastră. Şi iată că Dumnezeu ne vorbeşte despre lucrurile pe care El Însuşi le trăieşte, El Însuşi este. Dumnezeu n-a vrut să lase soarele să apună peste cearta între Adam şi El şi, dacă Adam n-a venit, înainte de apusul soarelui, Dumnezeu a venit după Adam, ca să facă pace. N-a reuşit, şi asta tot pe Dumnezeu a căzut. 5.000 de ani mai târziu, în cârca Lui Şi-a luat canonul de moarte pe care şi l-a însuşit Adam. Dumnezeu Şi-a însuşit Lui-Şi firea adamică, întrupându-Se, şi Şi-a luat canonul până la moarte, până la pogorârea în iad, fiindcă Dumnezeu este singurul fiu al lui Adam, Care a putut şi să treacă prin iad, şi să iasă biruitor, şi să facă, din pogorârea la iad şi Înviere, cale de mântuire a tuturor fiilor lui Adam: cei dinainte şi cei de după. Ce vreau să spun prin toate astea: pe de o parte, Atotputerea lui Dumnezeu, pe de altă parte, în două cuvinte, acolo unde Dumnezeu cheamă hăis şi omul trage cea nu poate decât să fie tragic şi, eventual, tragedie, şi în sensul ăsta criza; iar Biserica, unde într-adevăr lucrează Dumnezeu, într-adevăr, la un anumit nivel, nu este şi nu poate fi criză; la un alt nivel, câtă vreme un fiu al lui Adam - fiu şi fiică, bineînţeles - va trage cea când Dumnezeu cheamă hăis, nu poate decât să fie criză. În sensul ăsta Biserica, Biserica nu este Dumnezeu, că Ăla este Dumnezeu, nu este Biserica, nici nu este omul, căci ăsta este omul, nu este Biserică, Biserica este acolo unde Dumnezeu şi omul se întâlnesc sau caută să se întâlnească. Deci acolo unde este Biserica, prin însăşi definiţia ei, nu poate fi decât criză, criză bineînţeles măntuitoare în scopul lui Dumnezeu, dar, cu riscul, riscul real al unui eşec. Nu ştiu ce va face Dumnezeu după Judecata de Apoi, dar spunem aşa, cum înţelegem lucrurile la nivelul la care înţelegem lucrurile, fiindcă trebuie să luăm foarte în serios lucrul ăsta, începând cu realitatea libertăţii noastre pe care Dumnezeu nu o va sili nici pentru mântuirea omului; omul este cel care îşi hotărăşte soarta. Şi Dumnezeu, când ne va judeca, eu nu cred că va fi o judecătorie ca în lumea asta, că, supărat că i-am făcut nişte boroboaţe, o să ne tragă la răspundere; aproape - şi nu ştiu pe care părinţi… nu că-i citez, dar fac vreo aluzie la ei - dar aproape că judecata este - şi, poate mai mult decât aproape că - judecata, până la urmă, într-un fel, este a omului.

29:40 - Dacă omul va putea să trăiască în prezenţa lui Dumnezeu, Acestui Dumnezeu, el fiind devenit altfel, de ce prezenţa lui Hristos, de-abia zămislit în pântecele Maicii Domnului, a provocat săltări din partea Sfântului Ioan Botezătorul, care era de şase luni în pântecele maicii lui? La trei luni înainte să se nască, Ioan Botezătorul a simţit prezenţa Dumnezeului lui şi, de bucurie, a tresăltat, şi maica lui, prin saltul lui, a devenit proorociţă şi a spus ceea ce nu ştia maica: De unde aceasta să vină Maica Dumnezeului meu la mine? De unde ştia ea? Maria n-a zis decât ceea ce trebuia să o salute, cum se zice astăzi - închinăciunea; şi săltarea Pruncului ei a făcut-o şi pe ea proorociţă. Atunci, dacă prezenţa lui Dumnezeu este aşa de îmbucurătoare, de ce sumedenie nu numai de prunci în pântecele maicilor lor, dar şi oameni născuţi, şi mici sau mari, şi crescuţi, şi teologi nu tresăltau la trecerea Maicii Domnului pe lângă ei? De ce dracii se cutremură, şi se ard, şi fug la aceeaşi prezenţă? Până la urmă, nu ştiu, vă spun un cuvânt - nu este absolut, dar totuşi cred că e o realitate: Oare Dumnezeu judecă sau, pur şi simplu, eu o să mă judec pe mine însumi? O să pot trăi cu aşa un Dumnezeu sau nu? În realitate, Biserica este o judecată reciprocă. Dumnezeu mă judecă ştiind ce a făcut cu mine şi se lasă judecat de mine când Hristos, după Înviere, spune lui Petru: Simone, fiule al lui Iona, Mă iubeşti mai mult decât aceştia? Atotputernicul Se lasă judecat de făptura Lui. Şi dacă Simon, fiul lui Iona, a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc! Asta a fost judecata care s-a terminat în împăcare şi armonie. Nu că avea Hristos nevoie de ceva! Petru, cu boroboaţa lui, avea nevoie să fie împăcat cu Dumnezeu şi tot Dumnezeu a lucrat împăcarea. Petru - nu-l vedem c-ar fi zis ceva sau c-ar fi făcut ceva, poate nici nu ştia ce să facă; şi, înainte de Înălţare, Hristos găseşte un moment când să îl pună pe Petru, nu numai să îl pună înapoi, printre ucenici, dar să îl pună ca primul ucenic, zicându-i: Mă iubeşti mai mult decât aceştia? Ar fi putut, ar fi îndrăznit Petru, ar fi avut obraz el, după ce a făcut, să spună că: Te iubesc mai mult decât aceştia? Doar spusese: Aaa, dacă toţi Te vor lepăda, dar nu eu, eu voi merge şi la închisoare şi… Atenţie, atenţie, Petre, că ai să vezi că în noaptea asta cocoş nu va cânta… Nu, nu, nu, las’ că merg la închisoare, până la moarte cu Tine! Era o realitate pe care o cunoştea Hristos, numai că Petru era încă naiv şi încă nu ştia nişte legi duhovniceşti, că nu trebuie prea mult să te încrezi în ce trăieşti acum; că Sfinţii Părinţi filocalici spun: Aşteaptă ispita până în clipa morţii şi fii treaz, veghează, ca nu cumva să te fure, aşa cum l-a furat în noaptea aceea pe Petru. Dar Dumnezeu, Dumnezeu fiind, Hristos Dumnezeu fiind, ştia şi un alt adevăr: că, deşi Petru a căzut aşa de ruşinos, aşa de cumplit, ştia totuşi şi adevărul care l-a făcut pe Petru să zică: Dacă toţi aceştia Te vor lepăda, dar nu eu. Era un adevăr acolo, de care Petru s-a ruşinat, pe care nu-l mai putea pronunţa acum, dar Hristos, Cunoscătorul inimilor, l-a pronunţat: Mă iubeşti mai mult decât aceştia? Iarăşi, ce putea să zică Petru, poate nu cu prea mult curaj în clipa aia? Dar a zis: Da, aşa, Doamne, Tu ştii, Tu ştii totuşi că Te iubesc, deşi am făcut ce am făcut! Şi l-a luat Hristos de trei ori, aşa cum de trei ori se lepădase de El, până l-a tăiat la inimă şi prin această tăiere s-a curăţit de ocara, de energiile - aş zice - întunecoase ale căderii lui.

34:53 -Dar ce vreau să subliniez este potenţialul de diferenţă dintre Dumnezeu şi om, care duce neapărat la o criză, la un tragic, care se poate solda în tragedie, dar care este menit de Dumnezeu mai mult să-l facă pe om să conştientizeze şi, conştientizat fiind, cu mai multă înţelegere şi cu mai multă putere înţelegând lucrurile cum trebuie, în toată libertatea, să se poată da Proniei lui Dumnezeu, aşa cum, de exemplu, fiul risipitor a cerut să-şi ia moştenirea, tatăl i-a dat-o şi s-a dus şi şi-a risipit-o, dar înţelepţindu-se prin tragicul în care a intrat - hai să nu-i zicem tragedie, că încă nu era -, a venit înapoi la tatăl cu pocăinţă; şi tatăl nici nu l-a lăsat să-şi spună până la capăt spovedania, că l-a şi îmbrăţişat, că a şi poruncit să i se aducă haina cea dintâi etc. Acest tată, nu ştiu dacă au existat mulţi ca acest tată în istorie, că vă închipuiţi ce s-ar zice despre acest tată, vecinii lui: Păi, măi prostule, bine ţi-a făcut fiul tău, da’ nu ştiai cine era ăla micu’, păi lui i-ai dat banii, lui i-ai dat moştenirea, păi nu ştiai ce avea să facă, atâţia ani l-ai crescut şi nu ştiai cine era etc. Acest tată prost care nu ştia cine era fiul - iertaţi-mă - este Dumnezeu. Oare prostie este? Eu cred că este dragostea Unui Dumnezeu Atotputernic, dragostea care îşi interzice faţă de libertatea pe care El a pus-o în om să transgreseze această libertate, şi aici, deci, este potenţialul nostru de cădere şi de iad, şi de iad veşnic, când nu e glumă; viaţa noastră nu e glumă, libertatea noastră nu e glumă, este o faptă dumnezeiască, iar criză - că am zis că Dumnezeu Se lasă judecat de făptura Lui, precum şi făptura se va judeca de Dumnezeu, că Biserica este o judecată reciprocă -, păi, criză este cuvântul grecesc pentru judecată, crisis, am mai vorbit despre el; or, Biserica este, cu precădere, locul de criză, de judecată reciprocă şi toată viaţa omenească pe pământ este o continuă criză, judecată între om şi Dumnezeu, dacă ne luăm mântuirea în serios, în care trebuie să ajungem, ideal să ajungem şi nu numai ideal, firesc trebuie să ajungem să îndreptăţim pe Dumnezeu, să justificăm pe Dumnezeu şi să spunem cândva: Da, ai dreptate, Doamne, facă-se voia Ta! Şi nu mai ştiu pe cine citez, dar m-a impresionat cuvântul, l-am pomenit de mai multe ori, un alt aspect al Judecăţii de Apoi va fi ăsta: că, spunea acest om, la Judecată vor fi două tabere - tot aşa cum arată şi Hristos, oile şi iezii, cei care vor fi zis în viaţa lor lui Dumnezeu: Facă-se voia Ta şi cei cărora Dumnezeu va zice la Judecată: Facă-se voia ta; şi dacă Dumnezeu îmi spune mie: Facă-se voia ta şi eu mă voi duce să-mi fac voia mea, ăsta este iadul! Când vom înţelege, fraţi şi surori, că singurul lucru de dorit, singurul rai este să putem spune: Facă-se voia Ta, Doamne? Când vom înţelege că voia mea, ce numim noi voia mea proprie, este iad?! Acum, voia mea proprie, pentru o făptură liberă - apropo de definiţie, vreau să definesc şi asta -, este vorba de o voie pătimaşă; ce e o patimă?

39:55 -Şi aici - definiţie: patima este o scâlciere a realităţii pe care a creat-o Dumnezeu; patima nu este o realitate în sine, este ca un cancer, o bubă peste un trup sănătos sau ceva sucit; şi voia pătimaşă este o voie nereală, este un irealism, iar a intra în voia lui Dumnezeu este singura adevărata realitate pe care Dumnezeu a gândit-o şi a făcut-o, şi în care ne-a invitat, şi care este tocmai ce vrea omul. Deci, Biserica este locul unde Dumnezeu Se judecă cu omul şi omul cu Dumnezeu. Vă dau o pildă de acest Facă-se voia Ta. Curând vine - într-o săptămână va fi - Slujba celor Douăsprezece Evanghelii; fiţi cu luare aminte la antifoanele care se cântă, primul antifon după prima lungă Evanghelie, şi fiţi cu luare aminte să vedeţi, în imnologia Bisericii, cum ne subliniază prin câte mişcări şi cuvinte a vrut Hristos să-l mântuiască pe Iuda şi fiecare tropar se termină: Dar Iuda, nelegiuitul, nu a voit să înţeleagă. Fac o paranteză, ca să zic: mulţi gândesc că este scris despre Iuda, că aşa este scris şi că acestea trebuiau să se întâmple. Nu era un program al lui Dumnezeu ca un om să piară în iad; pentru ca Dumnezeu să-Şi facă mântuirea, atunci mielul înjunghiat ar fi fost Iuda, şi nu Hristos. Iuda - era scris de el că avea să vândă pe Hristos şi toate cele ce s-au întâmplat, în sensul că Dumnezeu mai înainte ştia libertatea omului, pe care nu avea s-o transgreseze. El, Dumnezeu, cu Atotputerea Lui; nu, s-o transgreseze nu, dar uitaţi-vă şi voi în Evanghelie, apropo de ce zic acele stihiri în Joia Mare, uitaţi-vă să vedeţi prin câte mişcări, prin câte mijloace a încercat Hristos să-l salveze pe Iuda, să-i arate răul pe care-l făcea şi citiţi şi Sinaxarul din Triod, o să vă arate lucruri foarte importante. Dar Iuda, nelegiuitul, nu a voit să înţeleagă - poartă mărturie Biserica că este vorba de o voinţă liberă. Apropo de cel despre care era scris că trebuia să facă lucrul ăsta: da, era scris pentru Iuda, dar Hristos, aşa cum am zis acum, în Post, în Troparul de la Ceasul al VI-lea, este Cel care rupe zapisul scris împotriva noastră, aşa cântăm în Troparul de la Ceasul al VI-lea. Deci rupătorul zapisului voia să rupă zapisul lui Iuda şi putea, ca Atotputernic. Hristos este Acelaşi Care a rupt, în zilele lui Iona, zapisul ninivitenilor. A anunţat cetatea Ninivei, prin proorocul Iona, că: Dacă nu vă pocăiţi, veţi pieri în păcatele voastre. Au primit ninivitenii, s-au pocăit şi Dumnezeu S-a pocăit şi El de facerea Lui - ca să zicem aşa -, adică nu a mai distrus nici un suflet din Ninive. Până unde s-a smintit proorocul? Iona s-a smintit că, înaintea păgânilor, cum putea să îndreptăţească cuvântul lui proorocesc, care nu s-a împlinit? Dar ştia că Dumnezeu este milostiv şi de aia a şi vrut să fugă, că s-a găsit prins ca între ciocan şi nicovală şi a vrut să scape de toată povestea asta. Deci, Hristos voia să facă la fel cu Iuda.

44:48 -Ce este scris pentru om nu este o predestinare de care omul nu poate fugi. Ăsta e conceptul păgânismului, că omul nu poate să scape de ce îi este predestinat; cu noi nu există predestinare, există Pronie, care este o gândire liberă a Unui Dumnezeu liber faţă de un om liber; şi câtă libertate nu are omul, în sensul că nu avem putere să facem ceea ce dorim să facem; Dumnezeu pentru rugăciune ne dă acea putere; şi Hristos, ca Dumnezeu, ar fi dat putere lui Iuda să nu cadă în făgaşul ăla care l-a dus până la sinucidere. Deci, Hristos voia să şteargă zapisul lui Iuda printr-o liberă voinţă, poate încăpăţânare, cine ştie ce a fost în inima lui Iuda; Iuda a rămas încărcat cu preştiinţa asta, a lui Dumnezeu, adică cu faptul pe care avea să-l facă. Refuză, pe undeva, pe Dumnezeu, Care avea să-l scape de la lucrul ăsta, şi Hristos, ca Dumnezeu Atotputernic, este nevoit, întru sfârşit, să zică - întinde un pic de pâine în vin, i-o dă lui Iuda, ca şi celorlalţi, şi zice - Ce ai de făcut fă degrabă! Dumnezeu Cel Atotputernic a zis lui Iuda: Facă-se voia ta. Şi dacă n-ar fi zis-o Hristos, că Iuda căuta prilej să-l vândă, apoi sunt sigur că până astăzi Iuda ar căuta prilej şi n-ar găsi. Dacă puterea cuvântului lui Dumnezeu nu ar fi dat îngăduinţă, nu s-ar fi putut întâmpla; dar uitaţi un Dumnezeu Care caută, prin toate mijloacele, mântuirea omului, dar Care nu transgresează libertatea pe care omul o are. Încă un lucru pe care vreau să-l zic de Biserică, ca o criză, ca judecată reciprocă, e cuvântul lui Hristos, care zice (cred că e capitolul al 5-lea din Evanghelia lui Ioan; în orice caz, e Evanghelia Sfântului Ioan): Cei care ascultă cuvântul meu nu vor muri şi vor trece direct de la moarte la viaţă. Şi se înţelege cuvântul ăsta în duhul filocalic de ce vor trece de la moarte la viaţă, adică viaţa asta numindu-se moarte, şi cea în care trecem la ce numim moartea noastră va fi viaţa cu adevărat. Iertaţi-mă, cuvântul este cam aşa, asta voiam să spun: Cel care aude cuvântul meu nu va trece prin Judecată, ci va trece de la moarte la viaţă. Şi gândirea filocalică ne spune lucrul ăsta, fiindcă toată viaţa noastră va fi fost o judecată cu Dumnezeu, şi dacă în această judecată ajungem deplin să zicem lui Dumnezeu: Facă-se voia Ta, Judecata de Apoi s-a făcut acum; şi poate că în sensul ăsta putem să înţelegem şi Apocalipsa, care zice de prima înviere şi că aceia care iau parte la prima înviere nu vor mai fi necăjiţi de moartea cea de-a doua. Aşa că Biserica este locul crizei, dar trebuie să înţelegem sensul acestei crize. Sensul este tot mântuirea omului, dar, după căderea lui Adam, implică durere, implică chiar tragic, dar în mâinile lui Dumnezeu tragedie nu se poate şi dacă făptura, până la urmă, se lasă în mâinile lui Dumnezeu Făcătorul, tragedie şi pentru făptură nu se poate, este imposibil, este imposibil ca făptura să nu biruiască, fiindcă puterea lui Dumnezeu este atotputernică, fiindcă biruinţa a fost deja câştigată de Dumnezeu acum 2.000 de ani, de Dumnezeu-Omul.

49:50 -Dar criza, în sensul dureros al cuvântului, continuă. Dumnezeu ne cheamă la viaţă veşnică, omul tot mereu se înţeleneşte în ale pământului, care n-au veşnicie; oricât de bune, oricât de moral ai fi, oricât de bun ai fi - uitaţi-vă cu atenţie la cele care sunt cântate în Slujba Înmormântării - n-au veşnicie; noi trebuie să trecem de la moarte la viaţă. Sunt două învieri şi două morţi: prima înviere este a Duhului în noi, care se operează prin cuvânt, şi prin însuflare, şi prin întoarcere la ale lui Dumnezeu şi la ale Bisericii, şi asta, cum v-am spus, pentru spovedaniile reuşite, nu este un moment psihologic, este o realitate duhovnicească, care - dea Domnul să se înveşnicească! Deci asta este prima înviere, pe care trebuie s-o trăim în cât mai mare măsură înaintea morţii trupului, cum zice o rugăciune: Ca să ne întoarcem la Dumnezeu înainte să ne întoarcem în pământul din care am fost luaţi. Între timp, omul tot mereu trage la ale lui şi Dumnezeu ne cheamă la ale Sale. Ce sunt ale Sale? Uite, luăm un exemplu, zicem că Dumnezeu nu există, şi am mai pomenit asta cândva. E-adevărat, Dumnezeu nu există, dar, atenţie, ce înseamnă a exista? Cuvântul latin, ca şi cuvântul grec i(e)parxis implică o izvorâre din ceva. Ex este a ieşi dintru şi ist, nu mai ţin minte, că nu cunosc latina, greaca o cunosc mai bine, în greacă este ipo arhi iparxis - a fi sub un principiu. Dumnezeu nu purcede din nimic, El este Cel din Care purcede tot. Dumnezeu nu Se ţine sub un principiu, o începătură, Dumnezeu este principiul şi începătura a toate. Dumnezeu nu există, Dumnezeu este. Existenţa este starea noastră provizorie, este devenirea asta în care suntem acum, între nefiinţa noastră de odinioară şi acel a fi al lui Dumnezeu, întru care trebuie să devenim şi noi. Existenţa este devenirea întru fiinţă, literal, devenirea noastră întru ceea ce este Dumnezeu, Care zice de El Însuşi: Eu sunt. Dumnezeu este, nu există. Existenţa este aici, pe pământul nostru. Dumnezeu ne cheamă acolo unde este El. Noi ne înţelenim în singurul lucru pe care îl cunoaştem ca viaţă: existenţa. Bine, dar existenţa nu e veşnică. Trebuie să găsim acel mod de a fi, nu numai să fim oameni buni şi să facem câteva lucruri bune pe pământ şi cât mai puţine prostii, dar trebuie să intrăm în viaţa lui Dumnezeu. Dumnezeu acolo ne cheamă, la această aşa-zisă inexistenţă, iar noi, îndărătnici, rămânem în cele vremelnice, care neapărat se termină cu ceea ce numim moartea. Criza asta a început cu căderea primului om, primului părinte al nostru, Adam, şi se continuă în fiecare generaţie, în fiecare persoană, şi fiecare persoană dă un răspuns diferit, şi cei care se mântuiesc se mântuiesc, fiecare în ritmul nostru, după înţelegerea noastră, în măsura puterilor noastre şi cine ştie câte altele pe care numai Dumnezeu ştie cum să le exprime şi definească. În schimb, în măsura în care omul nu este în voia lui Dumnezeu, este în criză, în sensul ăsta Biserica este permanent în criză, până când criza se va solda în armonie. Dea Domnul!

54:28 -Voiam să mai fac o comparaţie între această criză şi cuvântul pe care Hristos l-a dat Sfântului Siluan: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui! Îmi vine să zic că eu, astăzi, până acum, v-am vorbit de partea întâi: Ţine-ţi mintea în iad! Adică fii realist şi bagă de seamă, că lucrurile sunt serioase. Nu deznădăjdui, ne-a zis-o Înalt Preasfinţia Sa acum vreo 8 ani, când ne-a spus că Biserica nu este în criză. Amândouă trebuie ţinute, nu este ori/ori, este şi/şi, şi amândouă trebuie înţelese în Duhul lui Dumnezeu, pentru zidirea, pentru mântuirea noastră; pentru că viaţa noastră pe pământ este un iad crescând, tragicul istoriei care se va solda în ultima apostazie, şi nu se va solda, fiindcă Dumnezeu mai are ceva de zis, dar cuvântul răului se va solda în acea ultimă apostazie proorocită de Hristos, şi de Apocalipsă, şi de prooroci în general, şi Dumnezeu va mai avea un cuvânt, aşa cum, în sfârşitul vieţii lui Hristos, răul şi-a pronunţat cuvântul până la capăt şi L-a omorât pe Omul Dumnezeu, ba a şi pecetluit mormântul, ca nu cumva viaţa să iasă din moarte; şi totuşi, Dumnezeu a mai avut un cuvânt - Învierea, şi pecetea fiind neatinsă, mormântul era deja gol. Trupeşte, Cel care fusese în mormânt era altundeva - şi nu în iad, precum ştim din sfârşitul Evangheliilor. Asta este soarta pe care ne-o pregăteşte, ne-a făurit-o deja Hristos, deci revin la asta: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui! Este un cuvânt la care, în ultimii ani, am revenit din ce în ce mai mult şi vi-l propun, fraţilor şi surorilor mele, fiindcă este… nu că suntem noi la nivelul Sfântului Siluan, care a trăit cuvântul ăsta literal, dar indică însăşi structura vieţii duhovniceşti, însăşi, hai să zicem, structura gândirii lui Dumnezeu pentru mântuirea omului, cel puţin după cădere. Iad nu este, fiindcă  Dumnezeu nu a făcut iad; dar noi ni l-am făcut, şi acum nu avem altă cale, decât să fim realişti; prin asta parafrazez: Ţine-ţi mintea în iad, să nu încercăm să scăpăm altundeva, să credem, să evadăm, să nu ştiu ce… Nu putem, nu se poate. Nu se poate! Dar asta nu înseamnă că suntem pierduţi; şi asta, pentru crizele de deznădejde sinucigaşe ale celor care trec prin astea: Nu e nevoie, fiindcă biruinţa e deja câştigată.

57:40 -Criza: şi acum e partea a doua a cuvântării, care ar putea să ia vreo două săptămâni, dar cred ca n-o să vă ţin chiar atât, sper să-mi dea Dumnezeu cuvânt… Câteva definiţii, unde îmi bătea gândul… Criza Bisericii de-a lungul veacurilor, începând cu căderea lui Adam şi până la noi, a trecut prin momentul babelului, Turnul Babel, babel sau babilon, care înseamnă amestec sau confuzie; când Dumnezeu a amestecat limbile… Dumnezeu le-a amestecat… mă ierte Dumnezeu, îndrăznesc să zic: nu Dumnezeu le-a amestecat, Dumnezeu ne învaţă să ne spovedim şi El Însuşi nu Se cruţă pe Sine, când Dumnezeu zice: Nu e rău în cetate pe care Eu, Domnul Dumnezeu, să nu-l fi făcut - cred că Iezechiel zice asta -, nu Dumnezeu face vreun rău, dar îngăduie, că dacă n-ar îngădui, nici n-ar putea să se întâmple, şi dacă îngăduie Îşi ia răspunderea pentru răul pe care noi trebuie să-l suferim, Îşi ia răspunderea până acolo unde se face solidar cu noi, Îşi ia răul asupra Lui, cum am zis: Hristos, întrupat, răstignit, mort, coborât în iad, dar şi înviat. Deci, Dumnezeu, nu că Dumnezeu a amestecat limbile, dar însăşi făcătura omenească a făcut ceea ce vedem şi astăzi, că, împătimindu-se, omul nu a mai găsit grai comun cu cel de alături, că patima, prin însăşi firea ei, dezbină. Şi Dumnezeu a avut o mână acolo, a rânduit ceva, şi ne trezim acum, dacă am înţeles corect, multele limbi de pe pământ: româna, franceza, engleza, chineza sunt rezultatul acelui babel, acelei lucrări unde omul a vrut să facă o unire omenească, nu cu Dumnezeu şi nu pentru Dumnezeu, ci, de frica lui Dumnezeu - sau, oare, asta este frica lui Dumnezeu? Nu, nu asta-i frica lui Dumnezeu, dar revin, că limbajul nostru nu are destule nuanţe, limbajul pământesc… de frica de Dumnezeu, înainte ca Dumnezeu să ne risipească pe faţa pământului: Hai să ne facem o cetate, şi un turn, şi un nume. Şi s-au adunat împreună să facă cetate, şi un turn care să ajungă la ceruri, şi un nume, adică un turn care să ajungă la ceruri; în înţelesul duhovnicesc, este îndumnezeire, autoîndumnezeire. Şi Dumnezeu a îngăduit ca patima să lucreze şi să dezbine pe om, ca să nu ajungă să-şi facă pierzania asta până la capăt; şi a rămas aceasta confuzie, că omul nu se mai înţelege cu om, că sunt multe limbi pe care cu greu trebuie să le învăţăm ca să ajungem românii să se înţeleagă cu chinezii, şi cu francezii, şi cu englezii. Astăzi, căderea omenească a ajuns, şi vreau să trag o paralelă, la o babilonie de al doilea grad; nu neapărat limbile se mai împleticesc, ba, într-un oarecare sens, limbile, amestecându-se, redevin oarecum una. Să mă iertaţi, aproape 40 de ani lipsisem din România, am venit înapoi, în România, găsesc alt popor, alt peisaj şi altă limbă. Dacă n-aş fi pribegit eu în Anglia şi în Franţa, eu n-aş înţelege româna voastră de astăzi. Asta înseamnă că, hai să zicem, româna, engleza şi franceza tind să devină o singură limbă. Însă, de câte ori n-am vorbit engleza cu englezii, franceza cu francezii, româna cu românii şi nu ne-am înţeles deloc?! Şi de câte ori mi s-a întâmplat, când nu ştiam încă o limbă şi am vorbit cu suflete de un gând cu mine, de un duh cu mine, şi cu greu, din cauza lipsei de vocabular, şi ne înţelegeam perfect!

Babilonia de al doilea grad este că sensul cuvintelor…

(Transcriere şi prelucrare: Carmen Creţu)

Citește alte articole despre: iubire, biserică, frică, pr. Rafail Noica, criză, ființă

Ultimele din categorie