Criza Bisericii (II)

Părintele Rafail Noica - Conferinţă Alba Iulia (2003) Transcrierea conferinței

(...) Câtă vreme nevoinţa noastră nu dobândeşte un rezultat, măcar un rezultat oarecare, ne nevoim eretic, şi aici ar trebui să definesc erezie şi Ortodoxie, dar, deocamdată, mă ţin la pocăinţă. Ce înseamnă că ne nevoim eretic? Nelucrător, poftim! Câţi nu ne-am spovedit că: cer pocăinţă şi lacrimi lui Dumnezeu şi nu vin, am o inimă împietrită etc.! Şi încep să văd sau să întrevăd că nevoinţa noastră e greşită. Dumnezeu ne cheamă hăis, şi noi tragem cea şi ne mirăm de ce nu ne putem nevoi, de ce nu primim un rezultat. Suntem eretici. Noi, ortodocşii, astăzi trăim eretic, la nivel faptic de cele mai multe ori trăim eretic, fiindcă şi înţelegem eretic. Cuvintele sunt corecte, formulele sunt corecte, dar înţelegerea este total aiurea. Pocăinţa, fraţi şi surori, esenţial este nimic altceva decât dinamica către veşnicie, este dinamica vieţii veşnice. Ce vreau să zic prin dinamică? Acel zvâc lăuntric al unui suflet care întrevede ceva din realităţile duhovniceşti şi tânjeşte după ele mai mult sau mai puţin; pocăinţă mai deplină sau mai slabă, dar pocăinţă. Asta e pocăinţa. Cum se exprimă pocăinţa? Prin exapostilarul pe care o să-l auziţi în Săptămâna Sfântă: Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru întru dânsa. Dacă nu o văd, în măsura în care nu o văd, pocăinţa nu a început. Dar eu zic aşa: că şi acest văd este un lucru pe care nu-l conştietizăm de multe ori. Eu cred că nu este unul dintre cei care sunteţi aici care nu a văzut, hai să zicem între ghilimele, ceva din acea cămară şi din acea podoabă. Ceva în sufletul omului lucrează, că dacă nu L-aţi căuta…unde zice, cine zice, Hristos, în nu ştiu ce scriere: Nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit. Deci, într-o măsură, tot omul a găsit şi poate am găsit, poate la Botez, când ne-am botezat ca prunci; cine ştie când, cine ştie cum, cine ştie în ce măsură, harul a lucrat în inima făpturii şi ne-a trezit într-o oarecare măsură, mai mică sau mai mare. Asta e pocăinţa. Asta, cultivată, apropo de titlu, Cultura duhului, asta-i cultura, să cultivăm această dinamică până când va străluci în noi, păcătoşi cum ne vedem astăzi sau cum încă nu ne vedem; că începe cu viziunea păcatului, care este greu de întâmpinat, greu de purtat, de aia zice: Ţine-ţi mintea în iad, dar nu deznădăjdui, că nu ne-arată Dumnezeu păcatul ca să ne zdrobească, ca să ne deznădăjduiască, ca să ne convingă de păcat şi să ne arunce în iad, ci ca să ne convingă de păcat şi ca să spunem: Doamne, fă ceva! Şi va face. Că Doamne este Cel care face, noi măcar să strigăm. Poate, câteodată, nici duh, nici înţelegere nu avem ce să zicem, măcar Doamne să zicem şi zice Sfântul Pavel: Duhul ne va ajuta cu suspinuri negrăite.

04:10- Deci, pocăinţa este în măsura în care ceva în noi vede sau întrevede, ochiul minţii într-o măsură vede sau întrevede şi în care ceva tânjeşte către altceva decât către cele de zi cu zi, bucuriile lumii ăsteia. O pocăinţă mai puternică te face să nu mai pofteşti ale vieţii ăsteia, o pocăinţă şi mai puternică poate te face să te lepezi şi mai mult de cele ale vieţii ăsteia etc. Nu intru în amănunte acum, dar e destulă literatură creştină pe care nădăjduiesc să o înţelegeţi mai bine, aşa cum şi eu, înţelegând cuvintele mai drept, am început şi literatura creştină s-o înţeleg mai bine. Pocăinţa mă duce la noţiunea de păcat. Ce este un păcat? Iarăşi, înţelegerea noastră este mult prea slabă, moralizantă. Unde, în înţelegerea modernă a duhovniciei noastre obişnuite, este trăirea acelei noi vieţi în Hristos de care vorbeşte Sfântul Pavel şi toţi Apostolii în Noul Testament? Noi vedem, în ce numim noi duhovnicie, vedem că ni se cere să trăim mai moral, să nu mai facem aia, nici aialaltă, să începem să facem nişte lucruri bune, ştiu eu, să dăm la săraci, ceva, să ne întoarcem de la minciună, de la fumat, de la destrăbălări, de la tot felul… Ăsta este primul pas, cel mai primitiv; absolut necesar, bineînţeles, pentru un progres duhovnicesc, dar rămâne la un nivel aşa de primitiv, că încă n-a început mântuirea noastră dacă e numai asta. Cine a răstignit pe Hristos? Oamenii cei mai morali, fariseii, care erau o sectă bisericească, un fel de cum e Oastea Domnului astăzi, aşa, adică o mişcare bisericească care voia să ţină Legea lui Moise fără să strângă nici cel mai mic amănunt. Poftim, Îl cenzurează pe Hristos că nu ţine Canonul Sâmbetei! Vine Cel care a dat Legea Sâmbetei, a revelat Legea Sâmbetei, a odihnei, prin Moise, şi cei luminaţi de El în Biserică Îl osândesc şi Îl omoară, acum, pentru că Dătătorul legii nu respectă Legea Sâmbetei. Vine şi le dă mângâierea aceasta, că sâmbăta-i pentru om, nu omul pentru sâmbătă; se înfurie şi, mai mult, vor să-L omoare, în loc să se mângâie. Poftim unde poate duce moralitatea dacă rămânem numai la nivelul ăla! Trebuie cât mai repede, cât mai mult, să transcendem nivelul moralităţii şi să intrăm în viaţa cea adevărată duhovnicească. Ce-i viaţa duhovnicească? Moralitatea este un comportamentism, până la urmă. Este de-a lumii ăsteia. Ea, oarecum, răsfrânge ceva din viaţa dumnezeiască, fiindcă Dumnezeu nu este imoral, dar este mult mai mult decât nu este imoral. Acest mult mai mult este partea noastră, pe care trebuie să o dobândim.

7:55 -Ce este un păcat? Îmi vine să zic un lucru prin care aş defini păcatul: este ceea ce nu este în Dumnezeu. Ce este în Dumnezeu? Viaţa veşnică. Tot ce ţine de moarte ori este, ori la un moment dat devine păcat. Ce ţine de moarte? Tot ce este al ciclicităţii. Hai să începem cu mâncarea şi băutura. Foarte bun lucru, nu în zadar mâncarea este plăcută omului, fiindcă prin mâncare primeşte viaţă. Care-i reacţia lui Hristos în pustie? Satan Îi zice: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, fă din pietrele astea pâine! Şi ştim cum poate să ademenească să te uiţi să vezi piatra cum seamănă cu o pâine şi să-ţi închipui cum un pic de abur, şi bine mirositor, izvorat din… şi dacă mi-aş pune dinţii în ea... Ar putea foarte uşor să zică abracadabra şi gata, piatra s-a făcut pâine, dar care e reacţia lui Hristos? Nu se leagă că-i plăcut, că-i bun, că-i nu ştiu ce… Zice: Nu numai din pâine va trăi omul! Mâncarea înseamnă viaţă. Dar ce viaţă ne dă pâinea cea de toate zilele? Viaţa vremelnică. Mănânci pâine azi, mâine iarăşi trebuie să mănânci şi, până la urmă, oricâtă pâine ai mânca în viaţa ta, tot mori, cândva. Hristos ne dă pâinea cea adevărată din care, mâncând, omul nu va mai muri. Interesant, că tot de pâine e vorba; şi pâinea lui Dumnezeu e Însuşi El, Hristos, Care avea să Se dea, precum ştim, în Sfânta Împărtăşanie. Dar vreau să zic că a mânca pâine nicicum nu este un păcat. Dar devine păcat la un moment dat. Când? Când îşi întrece măsura, când devine îmbuibare: pâine, prăjituri, tot ce vrei… Când mâncarea, în loc să fie dătătoare de viaţă, noi, căutând o plăcere deplină, în ceea ce nu este o plăcere pură, mâncarea este numai o funcţie biologică, şi noi încercăm, adică se plachează pe această funcţie biologică dorul nostru după ceva veşnic, dor care prin definiţie este imposibil de satisfăcut, în orice caz cu lucruri materiale, dar de nesatisfăcut şi într-un sens duhovnicesc, fiindcă Dumnezeu infinit fiind, şi pofta omului este infinită, conţine infinitul, are capacitatea să-l conţină. Plachează pofta asta infinită pe pâine şi devii un lacom şi cazi în păcatul lăcomiei. Amânca nu-i păcat, a nu mânca nu-i virtute, dar devine păcat când îşi întrece măsura.

11:02 -Multe lucruri există în viaţa noastră care nu sunt păcat, dar care, când îşi întrec măsura sau depăşesc vremea lor sau scopul lor, devin păcat. De ce? Tot ce nu este în Dumnezeu este, undeva, sau devine, undeva, cândva, păcat. Dacă nu este în Dumnezeu, ca invidia, în sensul ăla, ucigaş, dacă nu este în Dumnezeu, ca omuciderea şi lucruri dintr-astea, atunci e păcat, dar dacă nu este în Dumnezeu, Dumnezeu n-are viaţă biologică, n-are nevoie, n-are nevoie să devină, n-are nevoie să existe. Nici un lucru care se leagă de existenţa noastră, în limita lui, nu este păcat şi nu poate fi păcat, dar poate deveni când îşi depăşeşte măsura. Până la urmă, noţiunea de păcat ar trebui să aducă o mângâiere în sufletul nostru. Am păcătuit - ar trebui să aducă o mângâiere. Ce mângâiere? Că Dumnezeu ceva mai mult vrea să-mi dea şi, când numeşte un lucru limitat păcat, înseamnă că vrea să-mi dea un lucru nelimitat. Şi iată că Hristos răspunde Satanei: Nu numai din pâine va trăi omul, ci din tot cuvântul care purcede din gura lui Dumnezeu! Iată că acest cuvânt al lui Dumnezeu este El Însuşi, Hristos, Care întru început era la Dumnezeu sau către Dumnezeu şi Dumnezeu era acel cuvânt. Şi cuvântul lui Dumnezeu ni se dă nouă sub formă de pâine. Vedeţi câtă legătură teologică între toate astea? Deci, printr-asta, şi n-o să intru în alte amănunte, dar o să vedeţi că tot ce este funcţie biologică, plăcerea este legată de viaţa care izvorăşte din ea, dar aia nu e o plăcere adevărată, este o funcţie, şi plăcerea este legată de faptul că primim viaţă. Dar plăcerea aia este ceea ce numesc rugăciunile noastre o chezăşuire pentru altceva.Deci, iată că pâinea care ispiteşte pe om… există o pâine către care pofteşte omul, şi omul, dacă nu este înduhovnicit, dacă nu are cultură duhovnicească, nu ştie că el tânjeşte către cuvântul lui Dumnezeu şi se îmbuibă cu pâine, şi păcătuieşte, şi ce înseamnă că păcătuieşte? Nu se împlineşte. Care lacom este împlinit în lacomia lui? Care curvar este plinit în curvia lui?Care păcătos, în orice domeniu, se simte împlinit în domeniul păcatului în care excelează, ca să zicem aşa? Păcatul nu-l poate împlini pe om şi de aia l-a numit Dumnezeu păcat, şi nu virtute. Şi în sensul ăsta trebuie să ne mângâiem că nu numai să nu ne înşelăm căutând în chezăşuiri împlinirile celor chezăşuite. Acestea sunt nişte simboluri.

14:50 -Iată că, tot în Evanghelie, zice unul: Fericit cel care va mânca pâine în împărăţia lui Dumnezeu. Şi Hristos răspunde cu pilda cu cel care a făcut un ospăţ şi cei pe care i-a chemat au refuzat. Adică, bagă de seamă, omule! Da, fericit, fericit, dar Eu, Dumnezeu, te chem, dacă vreau; răspunde şi tu: Facă-se voia Ta, când Eu, Dumnezeu, te chem!Dar există un a mânca pâine. La fel şi cu băutul. De ce bea beţivul? Ca să uite de nefericirile lui. Există o beţie, între ghilimele, a duhului, o beţie trează, spun Sfinţii Părinţi care au trăit. Iată că Sfântul Pavel zice: Să nu vă îmbătaţi cu vin, aceasta e curvie, adică seamănă păcatul ăsta cu curvia, dar fiţi plini de duh! Poftim, duh! În alte limbi, ca engleza şi franceza, există, la nivel de limbă, o legătură foarte directă între alcool şi duh. Noi avem spirt. Ei, în engleză şi franceză e spirit, spirit de vin se zice. Ce legătură (asta vine din ştiinţa alchimiei, din vechime), a văzut omul o legătură între duh şi acea substanţă numită alcool. De altfel, şi alcool se pare că în arabă înseamnă spirit, dar acolo nu ştiu, că nu cunosc araba. Deci, omul are dreptul, ba chiar porunca, aş zice, să caute o beţie, dar beţia duhului, beţia trează, care nu numai îl îndobitoceşte pe om, ci care îl îndumnezeieşte, iar plăcerea pe care o avem din vin, din ţuică şi din toate astea, toate astea sunt bune la locul lor şi în măsura lor şi fac bine, dar când depăşesc măsura, devin iarăşi păcat. Şi omul… vedeţi ce urât este un om beat, cu care nu mai poţi discuta, care-ţi cade în noroi şi nu mai posedă simţirile; exact invers ce se întâmplă cu beţia - între ghilimele - a duhului. Dar e o legătură. Iar alcoolul este numai o chezăşie, iar omul ceva nu ştie; ce vrea, dar nu ştie unde să-l găsească; la fel cu mâncarea, la fel cu curvia, la fel cu toate plăcerile trupeşti. Omul ştie ce vrea, dar nu ştie unde să găsească, când omul zice lui Dumnezeu: Lepăd voia mea, facă-se voia Ta! Sfântul Dorotei al Gazei zice: Se trezeşte omul ăla făcând totdeauna voia lui proprie. De ce? Fiindcă Dumnezeu nu-mi cere să-mi tai voia mea, ci voia mea… caricaturală, îmi vine să zic, ca să primesc de la Dumnezeu ceea ce are El să-mi dea, iar Dumnezeu ştie mai bine decât mine ce vreau şi ştie şi cum să mi-o dea şi unde o voi găsi. Şi când mă duce Dumnezeu – între ghilimele – acolo unde nu vreau, cum a zis Hristos lui Petru: Când erai tânăr, te-ncingeai şi mergeai unde voiai, când vei îmbătrâni vei tinde mâinile tale (adică în rugăciune) şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vrei. Şi ducându-l unde nu vrea, se trezeşte Petru, şi nu numai Petru, exact acolo unde voia, dar nu ştia că era pe calea asta şi nu ştia că era în felul ăsta. Deci, Dumnezeu ştie mai bine decât mine ce vreau, şi aici puteţi găsi definiţii pentru ascultare, definiţii pentru voia proprie, definiţii pentru alte lucruri, pe care nădăjduiesc să le înţelegeţi.

19:05 - Am vorbit şi despre patimă puţin. Sunt multe lucruri pe care aş fi vrut să le împărtăşesc cu voi, dar cred că aş vrea să vorbesc despre unul cu care, poate, voi termina: mistica. Un cuvânt care mă supără de mulţi ani, să văd cât de mult se întrebuinţează. Mistică în Biserică nu există şi nu poate exista. Prin asta nu înjosesc Biserica. În Biserică există viaţă duhovnicească. Cuvântul mistică este străin Bisericii, provine din erezia catolico-protestantă - adaug şi pe protestanţi la asta, deşi vine din scolastica medievală catolică. Provine din erezia unei omeniri decăzute, unde viaţa duhovnicească s-a redus la o moralitate insipidă şi unde cele cu adevărat mistice, dacă vreţi, tainice, ale Duhului nu mai sunt înţelese de omul devenit raţionalist. Scolastica medievală nu este nimic altceva decât raţionalismul secolului al XVII-lea, încă cu pretenţii duhovniceşti teologice, dar este acelaşi duh al aceluiaşi raţionalism dobitoc şi îndobitocitor. Mistica… bineînţeles că viaţa duhovnicească este tainică, viaţa duhovnicească este devenirea întru un Dumnezeu, este urmarea unei căi pe care Adam trebuia s-o urmeze cu Dumnezeu pas către pas. Primul pas era să nu mănânce din acel rod al acelui lemn, al doilea pas ar fi fost altceva şi, din aproape în aproape, Dumnezeu l-ar fi îndumnezeit pe Adam. Un chip al acestei îndumnezeiri îl avem în Enoh, care umbla cu Dumnezeu şi n-a mai fost, că l-a luat Dumnezeu; n-a murit Enoh. Altul este Ilie, care s-a urcat la cer într-un car de foc, deci două persoane în istoria noastră care n-au murit trupeşte şi probabil că ceva pe liniile astea trebuia să fie mântuirea adamică, din aproape în aproape, din ce numim poruncă în poruncă. Mistica, deci este un termen al ereziei, al decăderii omului de la cele ale lui Dumnezeu, când omul nu mai înţelege cele tainice ale Duhului; tainic, dar real, tainic, dar trăit; că, dacă nu mai este trăit, nu mai este real şi nu mai există. Şi ce-a inventat omul cerebralist acum? A trebuit, în sistemul lui intelectual, raţionalist, să adauge un sertar intitulat mistică şi tot ce nu înţelege să bage acolo - mistica - şi încui bine, ca să nu mai ai probleme cu el. Dar mistica este un cuvânt care deformează ideea adevărată a vieţii duhovniceşti care este nimic mai puţin decât îndumnezeirea. Treptat, pas cu pas, şi asta este ceea ce trebuie să devină duhovnicia.

22:50 -Mai erau nişte cuvinte pe care aş vrea să vi le expun în altă lumină decât aşa cum se trăiesc în general, în postmodernitatea noastră, o să-mi pară rău de unele… dar, ce te faci… doar aşa, un pic de introducere şi nădăjduiesc că Domnul, prin duhovnicii voştri, va lucra în voi şi să vă dea înţelegerea. Mărturisesc că pe mine nu m-au satisfăcut, din copilărie şi până acum, multe lucruri, şi tot ce nu m-a satisfăcut, oarecum, nu întotdeauna ca un act conştient, l-am pus înaintea lui Dumnezeu şi am rămas în aşteptare, ca Dumnezeu să mi-l dea să-l înţeleg în înţelegerea Lui cea dreaptă. Înţelegerea dreaptă care este unul dintre cuvintele prin care se poate traduce cuvântul ortodox în româneşte. Ortodoxie=dreaptă slăvire, dar se poate traduce şi dreaptă înţelegere. O dreaptă înţelegere este neapărat mângâietoare, neapărat împlinitoare, fie acum, fie în puterea dumnezeiască pe care o conţine acea înţelegere. Noi, astăzi, suntem în acea stare de babilonie de amestec; nu de limbi, ci de sensuri ale cuvintelor în care suntem dezbisericiţi - zic, na, un cuvânt… mă cam joc cu limbile, dar uneori poate că… până la urmă, limba trebuie să ne servească nouă, că limba-i pentru om, şi nu omul pentru limbă. Ne dezbisericim, ne învitregim de firea noastră, intrăm într-un divorţ cu noi înşine şi ăsta este, poate, izvorul esenţial al sfâşierii omului postmodern.

25:25 -Iată că de multe decenii se aude în Franţa expresia asta: criza sensului. Totul astăzi tinde să nu mai aibă nici un sens. Doar nişte făcături, nişte corvoade zilnice cu care eşti încărcat peste măsură, datorii şi trebuie-uri: trebuie asta, trebuie aia. Pentru ce? Iată criza unui tânăr din Bucureşti, de care am auzit, pe la... nu ştiu, pe la x-sprezece ani, 13, 14 ani, întreba pe mama: De ce m-am născut? Răspuns: N-ai nimica mai bine de făcut? Nu, aş zice eu, răspunzând pentru el, n-am nimica mai bine de făcut în viaţa asta, decât să ştiu pentru ce m-a făcut Făcătorul meu şi ca ce chilipir să trăiesc toate suferinţele pe care trebuie să le sufăr şi să-mi plătesc toate aceste datorii pe care trebuie să le plătesc cuiva? Şi când vine sensul adevărat al vieţii, toate au un sens. Până şi crucea, până şi moartea, până şi iadul nu sunt decât un fel mai dumnezeiesc a-l împlini pe om. Dar asta - în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu propune, omul dispune, însă omul are numai puterea unei libere alegeri, nu a facerii, dar facerea este în puterea lui Dumnezeu şi ne dă nouă această putere, şi aici intervine rugăciunea, ca dialog între Dumnezeu şi făptura Lui, unde omul cere, iarăşi zic, cele cu neputinţă le cere Dumnezeu Făcătorului, Celui Atotputernic, şi Dumnezeu le împlineşte. Avem o istorie întreagă de pilde cum oameni păcătoşi, moralmente vorbind, poate mult mai păcătoşi decât noi, decât majoritatea noastră poate, au ajuns la nişte grade de sfinţenie… O pildă am citit-o săptămâna trecută, Viaţa Mariei Egipteanca, şi sunt destule. Astea nu-s invenţii, născocelniţe ale unui fabulist spiritual, astea-s realităţi istorice, pe care bine vom face dacă le vom crede şi crede literal. Eu, din copilărie, crescut fiind în lumea asta, mi-a fost greu să cred literal în tot felul de minuni care se întâmplă, dar mulţumesc lui Dumnezeu că nu mi-a dat nici obrăznicia să le lepăd absolut. Şi-acum, din ce în ce mai mult, încep din ce în ce mai prosteşte să cred, potenţial, cam tot ce se spune, în orice caz în Sfintele Scripturi. Cred că Maria Egipteanca a făcut semnul crucii pe apă şi a mers cu picioarele peste apă ca să ajungă la Zosima să se împărtăşească. Şi cred nu numai asta. Apropo de viaţa duhovnicească, pentru noi asta e minune, pentru viaţa duhovnicească, pe care n-o mai numesc mistică, viaţa duhovnicească adevărată, ăsta e firescul vieţii duhovniceşti, ăsta e firescul lui Dumnezeu şi firescul lui Dumnezeu trebuie să devină firescul omului. Minuni peste minuni şi asta, aceste minuni ar trebui să devină, ba chiar trebuie să devină firescul vieţii noastre. Asta caută New Age-ul, rătăceşte, pentru că noi, ai Bisericii, caricaturizăm Biserica noastră fiindcă noi înşine n-o înţelegem; şi atunci caută în mistică, în idealistică, în yoga, în tot felul de chestii împliniri ale potenţialurilor omului, ştiu eu, telepatie, zbor prin văzduh şi alte chestii, dar adevărul acestor lucruri, adevărul deplin al acestor lucruri nu se găseşte decât în Biserică, dar se găseşte! Şi Dumnezeu ne-a arătat prin toţi sfinţii că nu glumeşte! Şi eu zic aşa, că nu glumeşte, în graiul nostru, dar uitaţi-vă în viaţa Mariei Egipteanca, cum Sfântul Zosima se uimeşte şi zice: Cu adevărat a vorbit Dumnezeu când a zis… citiţi viaţa, că nu pot să vă citez acum exact, dar vedeţi unde bate gândul…

Şi cu asta închei, înainte să treacă cele două săptămâni şi… iertaţi-mă!

30:30 - ÎPS:Simţim şi ne uimim de câtă libertate şi obrăznicie ne îngăduie Dumnezeu în relaţia noastră directă cu El, realitate afirmată şi în învăţătura sfiţiei voastre. Vă rugăm să ne vorbiţi despre această libertate şi despre părăsirea formalismelor obişnuite în practicarea rugăciunii.

R:Ar fi important să luăm aminte la cuvânt, la forma cuvântului, etimologia cuvântului. Vorbim de formalisme. E un cuvânt care vine din forma. Prima mişcare a formei este de a forma pe cel care nu este încă format. Noi să nu uităm că venim, în existenţa asta, dintr-o totală nefiinţă. Nu ştiu dacă teologic mă exprim corect sau nu, dar îmi vine să zic dintr-o veşnică nefiinţă, veşnicia fiind îndărătul nostru de-acum. Deci, primul nostru contact cu viaţa este, trecând peste momentul gestaţiei noastre în pântecele maicii, primul nostru contact adevărat cu viaţa este acum. Or, noi suntem, omul este un potenţial. Dumnezeu a făcut pe om - cum zice - chip şi asemănare dumnezeiască. Chipul îl avem. Noi suntem singurul animal din toată biologia pământului care avem chipul lui Dumnezeu, adică potenţialul de a deveni un dumnezeu. Şi cred că, până la urmă, ăsta este singurul lucru care desparte în mod real pe om de restul biologiei pământeşti: chipul lui Dumnezeu. Iar acest chip este un potenţial. Ce este şi asemănarea? Asemănarea este, în parte, lucrarea noastră. Asemănarea se face dintr-o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu fiecare om. Asta, ca introducere. Formalismul: ideea formei este să ne formeze, şi dacă forma este corectă, şi în Biserică avem formele corecte, corecte în sensul adevărat, ne formăm într-un mod adevărat, dumnezeiesc; -ismul se adaugă când forma, ca tot ce este păcat, îşi întrece măsura; atunci când forma devine scop în sine, când scopul este ajungerea la Dumnezeu. Deci noi, în Biserică, avem libertatea şi trebuie să avem libertatea să întrebuinţăm toate formele, cu timpul şi cu ajutorul duhovnicului, să descoperim acele forme de nevoinţă care ne convin nouă, în ce constă şi forma exterioară, şi măsura, şi altele, dar formalismul vine când rămâne non-forma.Or, noi trebuie să ştim că mergem undeva şi trebuie să ştim către ce mergem. Şi aici, în general, despre asta am vorbit în seara asta. În particular, fiecare suflet dintre voi trebuie, cu duhovnicul, cu citirile pe care le faceţi, cu căutările voastre, să descoperiţi practic, pe viu, pe pielea voastră încotro mergem. Or, forma trebuie să slujească acestui încotro. Dacă studentul, fiindcă este student, s-ar simţi nevoit o viaţă întreagă să fie înconjurat de cărţi şi să zgârie cu cerneală nişte hârtii, fără să ajungă nicăieri, ar fi echivalentul acestui formalism în rugăciune de care-mi vorbiţi. Studentul vrea să-şi ia un doctorat, să zicem. Şi el ştie încotro merge. Şi ştie ce trebuie să facă, de ce cărţi să se înconjure şi ce să zgârie pe acele hârtii. Aşa şi noi, trebuie să înhămăm forma la un scop.

34:50 -Scopul rugăciunii, în primul rând, este - nici nu ştiu pe unde s-o apuc şi de aia ezit cu cuvintele -, aş zice că există un dialog între om şi Dumnezeu. (Încep cu omul, fiindcă noi ne ştim mai bine decât pe Dumnezeu, Care, mi se pare, că-i tare departe. Ar trebui să încep cu Dumnezeu în toate, bineînţeles.) În acest dialog, noi ar trebui permanent să avem un contact cu Dumnezeu şi am încercat să insuflu gândul asta de mai multe ori, când am spus: Să trăncănim cu Dumnezeu despre orişice, să nu gândim abstract, de exemplu: Of, ce-o să fac mâine, că trebuie să ajung acolo şi trebuie înainte de acolo să merg dincolo, şi cum o să ajung… Pune un: Doamne! Şi gândul tău a devenit rugăciune. Doamne, cum o să ajung acolo, că trebuie înainte de aia să merg dincolo şi nu ştiu cum o să fac, ajută-mi, Doamne! Şi-a devenit rugăciune. Şi nu-i mai puţin importantă, nici mai puţin lucrătoare decât ceea ce numim, în general, rugăciune. Există un moment pe care ar trebui să-l înţelegem ca pe un moment privilegiat, când rugăciunea trebuie să fie lepădarea lucrurilor lumii, ca să fim în intimitate cu Dumnezeu. Pravila, ca să vorbesc călugăreşte, şi pravila, aşa cum şi-o poate trăi şi aplica ne-călugărul în lume: în general mult mai puţin; un student, în preajma examenului, nu mai aştepţi să se roage două ceasuri în fiecare noapte şi două în fiecare dimineaţă sau mai ştiu eu ce… Are o nevoie de împlinit, acolo; dar, ceva, ceva rugăciune şi dacă are cât de cât ceva în ale pocăinţei, în dinamica vieţii veşnice, vrea să nu piardă total contactul cu Dumnezeu şi după examen să se trezească în nu ştiu ce azimut, departe de Dumnezeu. Şi atunci, în măsura în care poate şi în felul în care poate, pravila s-ar reduce, poate, la puţin, 5 minute, dar un moment pe care eu îl înţeleg aşa: fie că-i mare, fie că-i mic momentul, fie că-i un ceas, fie că-i 5 minute, să te regăseşti în intimitatea ta cu Dumnezeu. Noi ar trebui, literal şi practic, să trăim aşa cum trăiesc doi îndrăgostiţi; ei nu-şi fac o pravilă că să se întâlnească zilnic de la până la, dar dacă se întâlnesc, dacă pot, dacă toată ziua tânjesc unul după altul, le e dor unul de altul dacă nu se mai văd, dacă unul pleacă la distanţă, parcă se rupe ceva în el; aşa trebuie să fim noi cu Dumnezeu. Avantajul cu Dumnezeu - ca să zic aşa - este că Dumnezeul Ăsta, aşa de îndepărtat, niciodată nu-i departe! Zici: Doamne! Şi, înainte să zici, este cu noi, fiindcă este în noi, dacă nu mai putem să-L descoperim acolo.

38:20- Deci rugăciunea cred că trebuie s-o înţelegem prindouă momente. Unul este acel moment al pravilei în care, hai, în sfârşit, măcar x minute, să scăpăm un pic de povara vieţii ăsteia şi să fim cu Dumnezeu în intimitate. Asta e ce ar trebui să descoperim. Sub diferite forme. Ce forme? Uite că Biserica ne-a dat multe forme. Cu duhovnicul vostru să vă găsiţi o formă. Şi voi înşivă, cu iniţiativa voastră, vedeţi ce-i bine; încercaţi forme şi vedeţi, cu duhovnicul, ce zice. Dar dacă ce căutaţi este să fiţi cu Dumnezeu, fie în pravilă, fie în celălalt moment al rugăciunii, în toată vremea, în tot locul, în multe, multe feluri… Care feluri? Ai nevoie de ceva: Doamne, cum să… aşa şi pe dincolo. Ai reuşit ceva: Doamne, slavă Ţie, mulţumesc! Ai un gând urât: Doamne, uite ce este în mine! Na, spovedanie, imediat! Şi multe alte feluri, tot ce trece prin tine, prin viaţa ta, prin mintea ta, prin sufletul tău, prin trupul tău: Doamne - şi-a devenit rugăciune. În ambele cazuri cultivăm un fel de a fi, de a rămâne cu Dumnezeu. Şi-atunci forma, când găsim o formă care ne ajută, forma este un ajutor practic, aşa cum e bastonul pentru cineva care nu poate să meargă sau cârjele. Dar, dacă ajungem la Dumnezeu, vine un moment când te poţi descotorosi de toate formele şi vei simţi; dacă gleznele ţi s-au întărit, mai vrei să mergi cu cârje? Cine vrea să mai meargă cu baston, cu cârje? Le-arunci la o parte… Aşa şi firescul vieţii duhovniceşti.

40:20- ÎPS: Părinte Rafail, prin multe încercări trece omul în viaţă. Vă rugăm să ne spuneţi ce atitudine e bine să avem faţă de Domnul, cum să ne raportăm la El şi ce aşteaptă Domnul să facem atunci când simţim că suntem încercaţi la maximum şi că nu mai avem în noi nici o fărâmă de putere să facem ceea ce ar trebui să facem? Cum trebuie procedat pentru a nu cădea în patima deznădejdii? Şi, legat de aceasta, ar fi şi rugămintea de a ne tâlcui cuvântul: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?

R:Aici iar am putea vorbi două săptămâni, dar cer Domnului să răspund la cât mai multe. Două lucruri îmi vin: primul este că orice s-ar întâmpla cu noi în viaţă, bun sau rău, prima reacţie a noastră ar trebui să fie: Doamne. Sub orice formă, cum ziceam adineauri, asta apropo de cum să ne raportăm. Al doilea lucru, şi aici iar am să vă fac o mărturisire: sunt multe lucruri paradoxale în Scripturi şi în Biserică; de multe ori, de exemplu, Dumnezeu apare ca un tiran. Ceva, în mine, niciodată nu a putut accepta chipul tiranic al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei, ceva nu este drept aici. Ori este vorba de o strâmbătate, adică erezie, ori eu înţeleg ceva greşit. Şi pot să vă mărturisesc că, de-a lungul vieţii, întotdeauna, cândva, cumva, s-a îndreptăţit atotiubirea lui Dumnezeu. Vreau să zic cum să ne raportăm: niciodată să nu uitaţi şi să nu vă îndoiţi de dragostea lui Dumnezeu! Când zic să nu vă îndoiţi, vreau să zic nu că e interzis să vă îndoiţi, dar că nu e nevoie. Despre patima deznădejdii n-o să dau răspunsuri directe, dar nădăjduiesc să puteţi descoperi fiecare, din ce voi spune, câte ceva. Descopăr un lucru: că noi nu ştim ce este deznădejdea, pentru că nu am cunoscut niciodată altceva, decât deznădejde. În deznădejde ne-am plămădit din pântecele maicii şi vă spun rezultatul unei căutări de-ale mele, de-a lungul unei vieţi, care s-a luminat de mărturia părintelui Sofronie; părintele Sofronie care mărturisea că lumea de după Primul Război Mondial n-a mai fost cum era înainte. Şi el cunoştea lumea dinainte, la începutul Primului Război Mondial avea 18 ani, era om în toată firea. Zice: Pacea care se simţea în lume, viaţa aşezată n-a mai fost de-atunci. Şi după al Doilea Război Mondial a fost mai rău, harul s-a ridicat dintr-acest fraticid mondial şi, într-o mare măsură, harul a părăsit lumea. Spunea un lucru cumplit: Dacă, cumva, va veni un al treilea război mondial, credinţa pe pământ va fi cu neputinţă. Vă spun ca să ştiţi încotro merg lucrurile şi asta-i partea întâi: Ţine-ţi mintea în iad, să fim realişti! Darnu deznădăjdui!

45:00 -Despre patima deznădejdii, revenind la ea, voi spune iar lucrul pe care l-am spus adineauri: O poruncă a lui Dumnezeu să nu o luaţi ca o interzicere. Nu-i interzis să deznădăjduim, dar nu-i nevoie. Dumnezeu mărturiseşte că nu-i nevoie. Dumnezeu  Care voieşte ca omul să trăiască, Dumnezeu Care poate să ne mântuiască din străfundurile iadului, că mărturia Bisericii, deşi nu o înţelegem, dar când nu înţelegem putem să credem - şi, iertaţi-mi paranteza, dacă am crezut eu ceva bisericesc vreodată, întotdeauna s-a dovedit, cândva, adevărat. Biserica este incredibilul, dar adevărat şi, continuând paranteza, vă spun: Atenţie la verosimil, fiindcă minciuna trebuie să fie verosimilă, Dumnezeu nu încearcă să fie verosimil, ne spune lucruri incredibile, fiindcă - adevărate. Adevărul se apără pe sine, singur; minciuna trebuie să apară ca adevăr ca să fie credibilă. Bun; revin la patimă. Deci nu e nevoie să deznădăjduim. Mărturia Bisericii este că Hristos a cunoscut iadul cel mai adânc. Putem să zicem aşa, fiindcă, ca Om, ca Fiu al lui Adam, a fost Omul cu potenţialul cel mai mare, atunci potenţialul cel mai mare e potenţial în două direcţii: şi în sus, dar şi în jos. Şi atunci, cunoscând iadul cel mai adânc, nu este suflet care să nu poată fi mântuit de Hristos. Inclusiv Iuda, dacă ar fi voit şi dacă va veni o vreme când Iuda va voi şi se va răzgândi, va putea găsi în Dumnezeu mântuire. Deci să nu luăm porunca lui Dumnezeu ca o interzicere. Şi, între altele, un cuvânt pe care aş fi vrut să-l definesc adineauri şi pe care-l uitasem era tocmai porunca lui Dumnezeu: noi, când vorbim de poruncă, apropo de Dumnezeul iubirii, cum poate un dumnezeu să poruncească? Noi înţelegem porunca într-un domeniu cazon, aşa cum ofiţerul porunceşte soldatului sau mai-marele mai-micului şi vai de ăla care nu ascultă de poruncă! Nu asta-i ce numim porunca în Dumnezeu. Se numeşte poruncă şi înţeleg, din cele zise ale Părinţilor, că ei înţeleg cuvântul poruncă ca un cuvânt de ultimă autoritate. Dumnezeu grăieşte, nu un om; nu-i un cuvânt relativ. Iubiţi-vă vrăjmaşii - ei bine, putem sau nu putem, mai mult sau mai puţin, nu… ăsta e cuvânt pe care-l poţi crede până la capăt şi dacă credem până la capăt mărturiile istoriei, adică martorii lui Dumnezeu; martirii, mucenicii, au purtat această mărturie până la şi inclusiv moartea, şi tot a fost adevărată viaţa care era în ei, deoarece cuvântul lui Hristos pe care l-au iubit, pe care l-au păzit, cuvântul ăla i-a păzit în clipa chinurilor şi la moarte, şi biruitor a fost, şi de aia se numesc şi martiri, adică martir înseamnă martor şi mărturia lor este despre puterea acelei vieţi care se conţine în cuvântul pe care ni l-a dat Dumnezeu, în cuvinte omeneşti, cuvânt relativ, că tot ce este în vremelnicia asta este relativ, însă puterea este putere dumnezeiască absolută. Şi în sensul ăsta Părinţii numesc cuvântul lui Dumnezeu poruncă, iar porunca, Dumnezeu, dacă vă uitaţi, da, are porunci, unde zice, mai ales în Vechiul Legământ, zice: Vei face asta sau nu vei face aia. Dar Hristos, şi numim şi acestea porunci, cu ce începe Hristos dăscălia lui? Fericiţi, fericiţi cei săraci cu duhul - iată! -, că a lor este împărăţia cerurilor, am comentat despre asta - dacă am avea două săptămâni, am continua -, fericiţi cei ce plâng, fericiţi… toate paradoxurile astea, astea toate sunt porunci, adică autoritate ultimă este nu un prooroc oarecare, oricât de mare ar fi el, este Însuşi Dumnezeu Care grăieşte. Şi Hristos, când spune la un moment dat ucenicilor: Nouă poruncă dau vouă… şi ce zice? Să vă iubiţi unii pe alţii! Păi, sună a poruncă lucrul ăsta? Şi grea este porunca lui Hristos? Dureroasă este? Apoi, toată căutarea omului nu se rezumă la cuvântul dragostei, până la urmă; şi ne dă poruncă să ne iubim unii pe alţii, precum El ne-a iubit, adică până la sfârşit. Porunca lui Dumnezeu este, până la urmă, descoperirea omului de către Dumnezeu a ceea ce este Însuşi Dumnezeu, şi aici merg dincolo de sensul limitat al întrebării cu care îndrăznesc să răspund la mai multe întrebări;

Dumnezeu, când ne - între ghilimele - porunceşte, El ne arată cine şi ce este El Însuşi şi întru ce asemănare trebuie noi să devenim.

51:05 -Şi când zice Dumnezeu: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi, asta înseamnă că, într-un sens, Dumnezeu nu ne judecă. Suntem liberi, nu suntem judecaţi de Dumnezeu pentru fiecare chiţibuş. Şi, într-adevăr, Hristos zice că: Eu nu am venit, Fiul Omului nu a venit să judece lumea, ci ca lumea prin El să se mântuiască. Şi dacă Acesta, prin Care lumea se mântuieşte, îmi va fi Judecător la Judecata de Apoi, înţelegeţi cine e Judecătorul nostru? Este Cel care cu preţul sângelui Lui ne-a scăpat de moartea noastră, din păcatele noastre! Ce mită mai putem plăti Acestui Judecător? Până şi mita este plătită, este El Însuşi. Deci, porunca lui Dumnezeu este o descoperire, dacă o înţelegem drept, este acea asemănare întru care noi vrem să devenim, şi, dacă vreţi, putem să înţelegem poruncile dumnezeieşti, nu numai să nu le înţelegem cazon, dar este nimic mai puţin decât spovedania lui Dumnezeu, este Dumnezeu Care Se spovedeşte lui Adam, aşa cum este şi când noi ne spovedim lui Dumnezeu aşa cum suntem, fie că Dumnezeu este sfânt şi veşnic, iar noi suntem păcătoşi, şi urâcioşi, şi draci, şi muritori, pe deasupra; totuşi, am devenit ca Dumnezeu, de aceea e nevoie de spovedanie curată, între alte motive, ca şi noi să devenim ca Dumnezeu. Dumnezeu Se spovedeşte adevărat. Şi noi, dacă ne spovedim adevărat, facem ca Dumnezeu, într-o măsură. Aaa, că lui Dumnezeu Îi convine, că El este frumos şi atotputernic, mie nu-mi convine, că-s urât! Lasă, că urâciunea ta Însuşi Dumnezeu a purtat-o pe Crucea Lui, dragostea Lui. Iată o mărturie: unul care mi se spovedea mie, preot. Îmi spunea că, într-un moment de criză extremă, şi eu eram duhovnic, dar eram departe de el, că ăsta este în altă ţară, şi zice că striga în neputinţă - ce criză? Pentru păcatele lui, că nu mai îndrăznea să se uite la Dumnezeu - şi, zice, mi-a scris întâi într-o scrisoare, că i-a venit în suflet cuvântul ăsta: Dragostea Mea este mai mare decât păcatul tău! Şi s-a liniştit, şi s-a împăciuit de la cuvântul ăsta, dar nu ştia dacă e adevărat. Şi i-am confirmat că asta nu poate fi decât de la Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu într-adevăr este mai mare decât orice păcat. Sfântul Siluan zice că toate păcatele noastre nu sunt decât ca o picătură într-un ocean, oceanul fiind dragostea lui Dumnezeu. Dar semnul că era cuvânt de la Dumnezeu era împăciuirea pe care a primit-o, întoarcerea în inima lui a iubirii de Dumnezeu, nu dispreţ de Dumnezeu, nu uşurătate.

54:32- Iar Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai lepădat, m-ai părăsit, vă mărturisesc că n-o să pot deplin să vă răspund, dar o să încerc să vă pun gândul pe făgaşurile pe care sunt lucruri pe care le-am văzut la părintele nostru duhovnic Sofronie şi din ce spunea el. În primul rând, înţeleg că ăla-i momentul unde Iisus, ca Om, a trăit realmente ce trăieşte tot omul. Nu Şi-a permis nici să-l lase pe Ilie să-L ia de pe Cruce, nu Şi-a permis nici cu dumnezeiasca putere cu care putea şi odinioară să prefacă pietrele în pâini, nici acum nu Şi-a permis să Se dea jos de pe Cruce. De ce? Fiindcă nici cel din stânga Lui, nici cel din dreapta Lui nu putea să facă asta, nici eu, nici tu; dacă eram pe cruce, n-am putea? A trăit real starea noastră omenească până la capăt. Asta e solidaritatea lui Dumnezeu cu omul, chiar şi în păcatul lui, El fără de păcat. N-a compromis cu păcatul, dar toate năpastele şi pierzaniile care au însemnat păcatul pentru om Şi le-a asumat ca Dumnezeu, Şi le-a - ca să zic aşa - răscumpărat sau mai bine zis biruit şi, prin biruinţa Lui, nouă ne-a făcut cale de mântuire. Deci, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit reprezintă omul neputincios, care în păcatul lui este neapărat şi veşnic despărţit de Dumnezeu, poate că reprezintă acel moment pe care ni l-a împărtăşit Sfântul Siluan, zicând (parafrazez un pic): Te vezi în iadul ăsta veşnic? Draci împrejurul tău în fiecare noapte, 15 ani te-ai luptat în fiecare noapte şi nu poţi să te scapi de ei, te rogi, scapi un pic, iarăşi revin la tine etc. Păi, ţine-ţi mintea în iad! Nu încerca să ieşi din el, vezi că nu poţi să ieşi din el! Osândeşte-te în acest iad! Vezi că asta-i realitatea sorţii tale ca păcătos, dar nu deznădăjdui, nu ca interdicţie, dar ca făgăduinţă. În acest nu deznădăjdui, chiar din cuvintele Sfântului Siluan reiese că el a trăit ca o făgăduinţă. Dumnezeu făgăduieşte ceva; hai să fac ce mi-a zis şi să vedem ce-o face Dumnezeu! Mărturia lui Siluan: Am început să fac aşa cum mi-a zis Domnul; mintea mi s-a curăţit şi duhul mărturisea în inima mea mântuirea. Ce înseamnă am început? Lucrarea este a Aceluiaşi Dumnezeu Care, 2.000 de ani înainte, când cineva, pe cruce, i-a zis: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta, când vei veni întru împărăţia Ta -, Hristos îi răspunde: Astăzi vei fi cu Mine!

57:40- Aşa lucrează Dumnezeu, începi să faci lucrul dumnezeiesc şi vezi că e lucrător, imediat ceva se întâmplă şi, de multe ori, cu cât e mai mare criza, cu atât mai mare şi răspunsul. Aş mai vrea să adaug un lucru. Vorbiţi despre acele momente când suntem duşi până la limită, până la capătul puterilor noastre şi adaug, îndrăznesc să adaug, dincolo, dincolo de limita asta. Nu pot să vă dau o formulă, că formulă nu există şi căutarea unei formule de ieşire este conţinută în prima cădere a lui Adam, adică nu aştepta ca Dumnezeu să facă ceva să te îndumnezeiască, mănâncă tu din chestia aia şi automat ţi se vor deschide ochii şi vei deveni ca Dumnezeu. Nu există. Formulă, formalism, formă, formalitate, nimic din lucrurile astea nu pot mântui, ce mântuieşte este o relaţie personală între persoana ta cu Dumnezeu, ca Persoană. Şi asta-i ce mântuieşte. Dar vreau să spun că în momentele în care eşti dus la limită, sau cum o trăieşti, poate dincolo de limită, aş vrea să vă împărtăşesc şi lucrul ăsta, pe care de la părintele Sofronie l-am învăţat: Nu uitaţi, Dumnezeu să vă pună în inimile voastre că asta reprezintă şi măsura încrederii pe care Dumnezeu ţi-o arată. Deci măsura suferinţei este şi măsura încrederii pe care Dumnezeu o are în tine, suflet slab, păcătos, neputincios, dus la limită, dincolo de limită, iar când zic dincolo de limită, cred că este şi o realitate; şi acest dincolo este şi fiindcă duhovnicia noastră, călătoria noastră din nefiinţa noastră pe care încă o purtăm cu noi în devenirea noastră, prin asta mergem mai departe, cum să spun, transcendem momentele nefiinţei noastre de multe ori, ne duce Dumnezeu dincolo de limită, dar ni se lărgesc limitele. Şi dacă avem răbdare în momentele alea... Şi ce răbdare? Zi Doamne şi, dacă nu poţi să zici nimic, nu uita că te iubeşte Acel Doamne. Simţi că nu există? Nu importă, să simţi tot ce vrei să simţi sau tot ce vrea dracul să simţi, continuă! Avem mărturia a cel puţin 2.000 de ani de filocalică, dacă nu luăm în considerare şi Vechiul Testament, că: cu Dumnezeu nu există decât biruinţă; treci pragul ăla şi-o să vezi că limitele ţi s-au lărgit, până când devenim nelimitaţi, aşa cum este Dumnezeu. Or, pierderea limitelor, depăşirea limitelor câteodată trece prin momente extreme. Deci aste două lucruri aş vrea să vă împărtăşesc. Formulă de scăpare nu este; dacă vreţi, ca formulă, un singur cuvânt ar fi: asumare, să ne asumăm acel moment în încrederea Unui Dumnezeu Care ne iubeşte, răspunzând cu încredere la încrederea pe care Dumnezeu ne-o arată, ca să ne trateze în felul ăsta.

01:01:28 -Dau un exemplu: Se zice că Lazăr era prietenul lui Hristos. Uitaţi-vă în imnologia săptămânii ăsteia şi mai ales sâmbătă, Sâmbăta lui Lazăr, şi duminică. Uitaţi cum Hristos, şi uitaţi-vă şi în Evanghelie, Hristos zice: S-a îmbolnăvit Lazăr, dar nu S-a dus să facă ceva ca să-l vindece, l-a lăsat să moară, l-a lăsat 4 zile în mormânt până când să se împută, în cuvântul Evangheliei adică să înceapă să intre în putrejune, în stricăciune trupul lui…

(Transcriere şi prelucrare: Carmen Creţu)

Citește alte articole despre: yoga, nevoinţă, erezie, ortodoxiei

De la același autor

Ultimele din categorie