Criza Bisericii (III)

Pr. Rafail Noica - Conferinţă Alba Iulia (2003)

Transcrierea conferinței

00:06 - Î:Poate duhovnicul să greşească? Şi dacă da, ce este de făcut?

R:Da, poate. Sfântul Serafim zice: Când vorbeam din capul meu, erau greşeli; şi Sfântul Siluan zice: Şi greşelile pot fi mici, dar ele pot fi şi mari. Ce se poate face? Repet şi am spus, cred, şi în cuvântarea trecută: în orice caz să avem făgăduinţa lui Hristos, acel şi nu deznădăjdui ca plasă de siguranţă dedesubtul tuturor posibilităţilor pe care le vom întâmpina în viaţa noastră, adică cu Dumnezeu nu se poate să nu fie o scăpare oarecare. Care? Vom vedea. Am luat cazul potenţial cel mai tragic. Pentru duhovnici, voi zice: Atenţie, să ne învăţăm, toţi duhovnicii - cum zic şi sfinţii, Varsanufie şi dintre alţii, Siluan, altul, Serafim, pe care l-am citat -, să ne învăţăm să dăm cuvânt mai mult din rugăciune şi din zvâcul inimii, dacă puteţi înţelege cuvântul ăsta, decât din mintea, din experienţa şi din citirile noastre, din erudiţia noastră. Trebuie să vedem, pentru cel duhovnicit,  nu la nivel teoretic ce trebuie să faci, ci care este voia Dumnezeului Celui viu acum, pentru acest suflet. Iar tu, care te duci să te duhovniceşti, să ştii că de tine mai mult decât de duhovnic depinde răspunsul pe care-l ai, dar şi aici Dumnezeu să călăuzească, e o întreagă cultură. Tu trebuie să ceri lui Dumnezeu ca duhovnicul să nu greşească, tu trebuie să ceri: Doamne, dă-i Tu cuvânt pentru mine, Tu ştii, Cunoscătorule de inimi, Tu mă ştii, Tu ştii ce caut, Tu ştii de ce am nevoie, Tu îmi ştii criza şi durerea, putinţele, neputinţele, păcătoşenia mea, deznădejdea, frica mea, spovedeşte toate lui Dumnezeu şi cere lui Dumnezeu să-ţi dea cuvânt. Iar cultura este - şi aici să vă ajute Dumnezeu: pândeşte cuvântul duhovnicului, nu te du ca la un om care-ţi poate, cu înţelepciunea lui, ajuta etc. Cu atât mai bine dacă e om înţelept etc., dar e vorba de o taină ascultarea. Aşteaptă cuvânt dumnezeiesc şi tratează-l, în momentul ăla - iertaţi-mă, mai ales duhovnicii -, tratează-l pe duhovnic ca pe un telefon. Nu cu telefonul vorbeşti, deşi pe ăla îl ai în mână, şi în ăla vorbeşti cu gura, şi de la el auzi, dar pe altcineva îl auzi, din capătul ălălalt al firului, şi cu acel altcineva şi vorbeşti. Deci, continuaţi starea de legătură cu Dumnezeu, într-un fel sau altul, şi când sunteţi cu duhovnicul, iar mărturia filocalică, până în zilele noastre, Serafim, Siluan, Sofronie, este aceeaşi: Primul cuvânt. Pândiţi acel primul cuvânt, fă-ţi acel primul cuvânt cuvântul meu şi nu comenta asupra lui. Nu comenta de ce? Că, dacă începi să întrebi pe duhovnic, nu numai ca să protestezi împotrivă, dar şi ca să îl înţelegi mai bine, sau pentru motive bune, ai întrerupt legătura ta cu Dumnezeu şi te-ai băgat într-o orizontalică prin care ai tăiat firul din nou cu Dumnezeu. Ascultarea este o taină. Biserica adevărată nu reduce tainele la şapte, chiar dacă alea sunt, poate, mai de căpătâi, într-un anume sens, sau mai vădite. Ascultarea trebuie tratată ca o taină, mistică, dacă vreţi, taina legăturii tale intime, personale, cu Dumnezeu, Care-ţi cunoaşte inima. Şi atunci, primul cuvânt al duhovnicului fă-ţi-l al tău şi zi: Blagosloveşte, părinte, şi descurcă-te tu cu Dumnezeu cum să-l trăieşti şi cum să-l însuşeşti. Şi dacă nu poţi, poţi altcândva să vii la duhovnic să spui: Mi-aţi dat cuvântul ăsta, da’... aşa şi pe dincolo. Dar, în momentul în care îl primeşti, nu tăia cu Dumnezeu legătura, primeşte cuvântul, însuşeşte-l şi trăieşte-l cum poţi, cum ştii, cum te taie capul, cu Doamne înainte. Şi ceartă-te cu Dumnezeu dacă nu-l înţelegi, dar cu Dumnezeu să fie! Aşa că greşeli pot fi, şi nu zic a cui este vina mai mare, las pe Judecătorul Cel milostiv să ne înveţe, că nu e vorba de vină, e vorba de partea a doua a întrebării: Ce este de făcut?

05:05 -De făcut este Doamne şi a nu uita că împreună cu Dumnezeu Cel Atotputernic nu se poate să nu existe o ieşire. Poate mai tragică, atenţie! Cel mai bun este ascultarea; uitaţi la Iona! Iona a făcut neascultare, Dumnezeu îl trimite la Ninive să proorocească, ca să se pocăiască niniviţii. Iona s-a speriat că, dacă Dumnezeu, milostiv fiind, el le propovăduieşte năpastă şi nu va veni, o să mă trezesc în faţa acestor păgâni, eu, din poporul lui Dumnezeu, evreu, nu ştiu ce... prooroc, mă trezesc prooroc mincinos. O să înţeleagă păgânii ăia că Dumnezeu S-a răzgândit pentru că ei s-au pocăit? Hai să-mi iau tălpăşiţa, mă duc în Tarsis. (Tarsis cred că este Spania, dacă nu mă înşel.) Dumnezeu i-a îngăduit obraznicia asta - apropo de întrebarea precedentă -, dar uite ce l-a costat: a început furtună pe mare. Ce să facem, ce să facem? Toţi marinarii panicaţi... din pricina cui a venit asta? Sorţii au căzut pe Iona. Iona zice: Da, din pricina mea a venit! Păi, ce să facem cu tine, atuncea? Zice: Aruncaţi-mă în mare! Ei, sufleţele, poţi să ţii aşa un canon pentru neascultarea ta, dar, totuşi, cu asta vreau să te încurajez, mai bine să facem ascultare din primul moment, între altele şi asta, nu înseamnă că pentru neascultările tale Dumnezeu îţi va impune aşa un canon, îl pune pe măsura omului. Or, Iona, păcătos în momentul ăla, dar prooroc totuşi, ştia ce putea Dumnezeu şi ce nu putea Iona şi, putând, i-a impus un canon greu prin care Iona s-a făcut un chip al lui Hristos. Şi-ţi stă mintea-n loc cum, printr-o neascultare şi un păcat, Dumnezeu scoate un prooroc mai mare decât ar fi fost Iona, ascultătorul, care s-ar fi dus direct la Ninive! Îţi stă mintea în loc; în loc să-ţi stea mintea, dar duhovniceşte să păşim mai departe, înţelegându-L pe Dumnezeu şi nejucându-ne cu El. Ştiţi restul poveştii, că Iona a fost aruncat în mare, unde l-a salvat un peşte, înghiţindu-l. Mersi pentru salvare! Şi peştele, chitul, închipuieşte iadul, atotînghiţitorul. Şi Iona nici acolo n-a deznădăjduit. Şi-l vezi - şi citiţi, numai patru capitole e cartea lui Iona în Vechiul Testament, cei care n-o ştiţi, citiţi-o, că-i minunată carte, dar citiţi şi rugăciunea pe care a făcut-o Iona acolo, ce minunată pocăinţă, ce chip de rugăciune extraordinară, şi pe aia a celor trei tinere în focul Babilonului şi aşa mai departe. Bineînţeles că peştele poate cât poate, dar la urmă ce se întâmplă? Peştele îl duce la Ninive şi-l vomită acolo, pe malul mării. Deci şi peştele ascultă de Dumnezeu, aşa cum şi iadul, n-are încotro, dar trebuie să asculte de Dumnezeu. Şi când zice Hristos lui Siluan: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui, fă tu asculare, Siluane, şi-ai să vezi că iadul ţi-a devenit mijlocul Meu de mântuire. Şi alt lucru, dacă vreţi să vă stea mintea în loc: Dumnezeu, pentru Adam, ce-a pregătit altceva decât un rai, ca să-l cinstească mai mult pe această făptură care purta chipul cel dumnezeiesc şi l-a tratat dumnezeieşte, nu în lumea asta, ci în rai. Ce-a însemnat raiul pentru Adam? Divorţul cu Dumnezeu. Unde a găsit Adam, din nou, pe Dumnezeu? În iad! Poftim! Dacă vrei să-ţi stea mintea-n loc, gândeşte-te la asta! Raiul a fost locul pierzaniei lui Adam, raiul de Dumnezeu făcut şi din dragoste; şi iadul, care este păcatul meu înveşnicit, aşa cum nu se poate altfel, ăla îmi este locul mântuirii! De ce? Asta e dragostea lui Dumnezeu, Care ştie să întoarcă toate şi pe dos, şi pe faţă, şi în alte feluri pe care noi nu ni le închipuim, şi tot mântuire scoate! Înţelegeţi că, cu Acest Dumnezeu, când zice: Şi nu deznădăjdui, porunca asta nu este că îţi interzice deznădejdea, ca tu, când eşti în deznădejde să deznădăjduieşti şi, mai mult, fiindcă nu te poţi scăpa de deznădejde. Şi Dumnezeu îţi spune: N-ai nevoie, deznădăjduieşte liniştit, dar nu deznădăjdui de tot!

10:10 - Î:Cum ne dăm seama că trăim şi ne nevoim eretic şi cum ne putem îndrepta?

R:Cum ne putem îndrepta? Începând cu Doamne. Cum ne putem da seama? Prin faptul că nevoinţa noastră este nelucrătoare. Un moment al acestei nelucrări este când, câteodată, simţi că ar trebui să faci un efort mai mare, dar simţi în tine, ca o deznădejde, că-i aşa de greu, că covârşeşte dincolo de orice măsură trândăvia ta şi nu poţi ieşi din asta, da’-i aşa de greu, că-i aproape ca imposibil. Am răspuns la întrebarea asta, odată, zicând că nu este aproape imposibil, este imposibil ce simţi tu, acolo. Sunt două lucruri de care vă spun acum: un lucru pozitiv este fiindcă este viaţă dumnezeiască aceea către care năzuim, o virtute creştină, este Dumnezeu Însuşi, viaţa Lui. Păi, cine dintre noi, pământenii, muritorii, putem să trăim viaţă duhovnicească? Deci este imposibil, dar aici zic că nimic mai puţin decât imposibilul şi să aşteptăm de la Dumnezeul nostru. Partea negativă, care este sensul întrebării, este când simţi, de multe ori, când, nevoindu-te, parcă n-o să ajungi, cum o să ajungi vreodată la un capăt? E, probabil, mărturia că eşti pe o cale greşită, care, într-adevăr, nu va duce nicăieri. Cum să ieşim? Adică, e o erezie undeva: tragi cea, acolo unde Dumnezeu te cheamă hăis, pe undeva. Aş vrea să vă dau un exemplu concret, dar nu-mi vine. Dar pilda este ca şi cum ai trage de o căruţă la deal şi zici: Bineînţeles că nu pot să trag, eu nu am multă putere şi căruţa e grea; da, dar când tragi în contra mersului roţilor, apoi bineînţeles că nu o mişti, dar, ia, trage în sensul direcţiei roţilor şi fie ea grea, dar ceva mişcă. Când începi, când găseşti, când dibui o nevoinţă, cum să spun, un pic de mişcare în efortul tău, al nevoinţei, înseamnă că ai început să găseşti calea cea bună, lucrătoare. Dar, în general, şi aici şi nevoinţa voiam să definesc, nevoinţa să n-o înţelegem ca a muşchilor, sau a trupului. Nevoinţa este, cu precădere, efortul minţii omului de a intra în gândirea lui Dumnezeu; este, cu precădere, un efort al minţii şi, dacă nu mă înşel, este Sfântul Simeon Noul Teolog, care zice: Dă trupului pe măsura lui, dar tot restul nevoinţei pune-l în a minţii, a duhului. Adică, parafrazând, eu înţeleg aşa: nevoinţa este efortul minţii de a înţelege şi a înţelege drept pe Dumnezeu, iar efortul trupesc - post, mătănii, alte lucruri, însingurare sau ce-o mai fi - este numai - aş zice - suportul material al efortului duhului omului, al efortului minţii omului de a intra în ale lui Dumnezeu. De fiecare dată o să fie altă ieşire din erezia în care trăieşti, aş vrea doar să vă arăt semnele prin care dibuiţi erezia, adică faptul că e nelucrătoare; cu oricâtă bunăvoinţă, parcă nu merge, ba chiar simţi în tine ca un fel de stres, un fel de deznădejde că niciodată nu vei ajunge; probabil eşti într-o nevoinţă, într-o gândire pe care o numesc eretică şi pentru care trebuie să găsim echivalentul drept. Şi asta să ştiţi că nu întotdeauna este opusul, adică, pentru trândăvie este hărnicia. Da, dar, uneori, vedeţi, cum ziceam adineauri de lăcomie, omul are dreptate când caută pâine pentru a trăi, a vieţui, dar nu pâinea pântecelui, pâinea cea de toate zilele, ci aia într-o măsură limitată îl ajută, dar ce caută el când pâinea nu l-a satisfăcut? El caută cuvântul lui Dumnezeu. Beţivul nu alcoolul caută; îi poate face bine, îl poate alina într-o măsură, dar ce caută? El caută ale duhului. Deci, cateodată, trebuie să căutăm - cum să spun - nu numai opusul a ce facem, dar şi în direcţie. Sunt multe pilde pe care aş putea să vi le dau, multe care am gândit să le spun, dar, poate cu timpul, dacă vrea Domnul… sau poate Dumnezeu vă va spune. Deci nu e formulă cum poţi ieşi, dar trebuie cerut de la Domnul şi trebuie, în principiu, încercat cu duhovnicul, dar, câteodată, răspunsul îţi vine printr-o carte, printr-un om, printr-o întâmplare, prin… cine ştie? Dumnezeu are multe, multe mijloace ca să deschidă ochii omului, ca să înţelegem când Dumnezeu ne-a răspuns, ne-a răspuns, că de multe ori trece răspunsul pe sub nasul nostru şi nu-l observăm.

16:35 - Î:Cum poate un laic ortodox să fie implicat în social fără ca liniştea cerută de viaţa sa duhovnicească să fie tulburată?

R:E cu neputinţă. Deci, tot pe Dumnezeu trebuie să Îl chemăm, fiindcă, dacă zice: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui, într-un fel, îmi vine să zic, poate cu atât mai mult în lumea asta, care nu este încă iad, în măsura în care l-a trăit Sfântul Siluan. Nu trebuie să căutăm nici prin metodologii, şi nici gândind că este cu putinţă, fiindcă, dacă ar fi cu putinţă, s-ar găsi o metodă. Deci, să ştim că lucrul ăsta nu e cu putinţă, pentru că lumea în care trăim este o lume care a dat divorţ final cu Dumnezeu. Vedeţi că regimul trecut, comunismul care a fost, dar nu numai comunismul, necredinţa şi ateismul sunt mult mai fireşti în Apus, decât aici. Comunismul, aici, de aia a trebuit cu mitraliera să încerce să distrugă Biserica. În Apus - foarte simplu: un pic de civilizaţie, un pic de benzină, un pic de neonăraie, un pic de confort, şi omul, în modul cel mai firesc, se lipseşte: Ne descurcăm fără Tine, Doamne! Şi asta e mentalitatea Apusului. Şi vă spun din experienţă. Nu vorbesc de toţi, nu vorbesc de fiecare apusean, vorbesc de o tendinţă generală. Şi toată spiritualitatea catolico-protestantă respiră aceasta necredinţă. Firescul necredinţei este iadul însuşi, acum dus la capăt printr-o cultivare, aşa cum se cultivă la toate nivelurile, astăzi, materialitatea etc. Dar şi noi, în lumea asta: ce-a făcut comunismul cu mitraliera? Ni-L interzice pe Dumnezeu! Păi, pardon, lumea asta este de Dumnezeu făcută şi e făcută pentru un scop dumnezeiesc. Cine îndrăzneşte să interzică? Este Cain, care se răzbună împotriva fratelui său, Abel, şi împotriva lui Dumnezeu, care vrea neapărat să desfiinţeze pe Dumnezeu, fie pe bază ştiinţifică, teorii ştiinţifice, cu evoluţia… Iertaţi-mă, eu, din copilărie, n-am văzut de ce evoluţionismul darwinian ar împiedica ca omul să fie chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Şi dacă teoria lor, care nu e decât o teorie, până la urmă, este numai un fel de a explica felul în care a făcut Dumnezeu pe Adam din ţărâna pământului. O… hai să zicem o teologlumă, dacă vreţi. Nici măcar! Dar eu n-am văzut, din copilărie, unde este, de ce trebuie desfiinţat Dumnezeu, fiindcă acum noi ştim ceva. Că ştim adevărat, că ştim mincinos, punem asta în paranteză. Dar, hai să zicem că ştim adevărat, de ce trebuie desfiinţat Dumnezeu? Când ştiinţa ne arată, eventual, cum a făcut Dumnezeu ceea ce ne spune Scriptura a făcut Dumnezeu! Dar, este un duh în lumea asta care neapărat trebuie să desfiinţeze pe Dumnezeu. Şi-atunci, criza lumii ăsteia este asta, că nu poţi, cum să ne păstrăm pacea? Este cu neputinţă. Dar, spunându-vă lucrul ăsta, evitându-vă efortul de a căuta metode şi metodologii, şi alte chestii, vreau să vă pun înapoi, în raportul de persoana către Persoană. Zi: Doamne şi cere-I: Doamne, Tu învaţă-mă, Tu spune-mi, Tu arată-mi şi caută; cere-I Domnului şi să-ţi ţină ochii deschişi, ca, dacă-ţi indică Dumnezeu, cumva, ceva, să nu pierzi, să nu-ţi treacă pe sub nas şi să scapi.

21:07 - Î:Putem vorbi despre o criză a clerului în Biserică? Mass-media ne pune în faţă tot mai multe exemple de slujitori nevrednici. Cum putem să trecem peste acestea fără să cădem şi noi în criză?

R:Este meseria acestui duh care lucrează prin mass-media.

Î:Vă întrerup, ca să fim mai clari. Săptămâna trecută, joi, ziarul „Evenimentul Zilei” a dat câteva exemple de preoţi nevrednici din Bucureşti, care au smintit foarte mult lumea din România. De asta e vorba, n-a zis de-a dreptul… Care au făcut sfeştanie în nişte case de toleranţă pentru bani…

R:Mmm… poftim! Nu exclud nici faptul că cineva, legat de acel mass-media, a pus şi a făcut nişte chestii. O să sar la o poveste care s-a întâmplat în Grecia, în ’78, ca să vedeţi cu ce duhuri avem de a face; şi vorbesc de duhuri, şi nu de organizaţii. Un preot foarte bun - era tocmai proaspăt scandalul. În Grecia, pentru prima dată, m-am dus la Muntele Athos. Înainte să ajung la Muntele Athos, am stat la Tesalonic câteva zile şi ne povestea cineva scandalul ăsta. Un preot foarte bun a primit un telefon, noaptea, pe la - ştiu eu - 3-4 dimineaţa: Părinte, veniţi cu împărtăşania la cutare adresă, că e cineva care moare. Părintele se scoală, se duce, ia potirul, Sfintele Taine, repede-repede, epitrahilul, se duce în casa respectivă, intră; dintr-odată: flash, flash, flash, fotografii… Şi a doua zi se vede în ziar, cu epitrahilul şi cu potirul în mână şi cu femei goale de-a dreapta şi de-a stânga lui! Şi mare scandal. Nu ştiu dacă ceva asemănător a fost în Bucureşti, dar vă arăt cu ce avem noi de a face. Mass-media, unde sunt mulţi oameni buni, creştini, dar, în general, în mass-media, astăzi lucrează duhurile astea şi nu ştiu ce să zic, şi nu zic mai mult nici despre mass-media, dar zic, în general, despre lumea în care suntem, este lumea, este duhul care a divorţat total cu Dumnezeu şi care vrea să ducă omenirea la apostazia totală. Nu picaţi în plasa asta! Dacă preoţii ăia au păcătuit, rugaţi-vă pentru acei preoţi şi pentru alţii, inclusiv pentru mine, că toţi suntem păcătoşi şi nevrednici, ca Domnul să curăţe din noi păcatul, Domnul să cureţe Biserica de toate smintelile. Şi aici fac aluzie la un cuvânt al lui Hristos, când zice: La sfârşit va trimite Dumnezeu îngerul în Biserica Lui şi va aduna tot ceea ce face sminteală în Biserică. Preoţii prin care Dumnezeu vă sfinţeşte, de a căror rugăciune aveţi nevoie pentru viaţa voastră duhovnicească - ca laici, vorbesc, pentru laici ca laici, întrebarea vine de la un laic - au nevoie de rugăciunea voastră, pentru că în Dumnezeu nu suntem esenţial laici şi preoţi, asta e numai o împărţire vremelnică pentru o lucrare a mântuirii. Dar toţi suntem fraţi, toţi suntem păcătoşi. Dacă sunt, într-adevăr, preoţi ca aceia, să ne rugăm la Dumnezeu pentru ei, ca Dumnezeu să-i scoată din acel păcat. Iar dacă nu, păi, e de meseria acestor duhuri şi acestei lumi care desfiinţează pe Dumnezeu să facă scandaluri, ca eu să mă smintesc şi să mă răzbun pe Dumnezeu. În ce sens să mă răzbun pe Dumnezeu? Zice Sfântul episcop sârb Nicolae Velimirovici, într-una din cărţile lui (în româneşte am citit-o): Orice săgeată, slobozită de oricine, în final se înfige în Dumnezeu. El, Dumnezeu, este Cel care plăteşte pe pielea Lui, ca să zicem aşa, pentru toate păcatele noastre. Deci, tot ce se face în lumea asta pentru a ne sminti, dacă noi cădem în plasa lor şi ne smintim de Dumnezeu, tot, ca să zicem aşa, bietul Dumnezeu plăteşte.

26:10 -Spunea o bătrână cipriotă, care se spovedea la părintele Sofronie şi ne spunea părintele Sofronie: seara, după ce spovedise mulţi, era aşa de mişcat de bătrâna asta, după ce spovedise… aşa, cu duh de spovedanie, şi aşa… îngreuiat… După rugăciune, când se scoală, zice: Bietul Om Dumnezeu, ce tot trebuie să sufere din partea noastră! Şi era aşa de mişcat părintele Sofronie: Uite, bătrâna, băbuţa - Bietul Om Dumnezeu, ce tot trebuie să sufere din partea noastră! Aşa trebuie să gândim despre Dumnezeu. Dar trebuie rugăciune, fiindcă cred că sunt zilele prin care Dumnezeu curăţă Biserica Lui, dar curăţirea asta riscă, câteodată, să fie foarte dureroasă. Dar nu există om, oricât de păcătos - apropo de ce ziceam adineauri despre Iuda - pe care Dumnezeu să nu vrea să-l mântuiască. Şi când zice Dumnezeu şi în Vechiul Legământ, în psalmi: A Mea este izbânda, se traduce prin răzbunare în noile traduceri - răzbunarea, Eu voi răzbuna. Dar răzbunarea lui Dumnezeu, şi bun cuvânt ar fi cuvântul ăsta românesc: răs-bună - adică readuce la bun! Aşa vrea Dumnezeu să izbândească. Aşa vrea Dumnezeu să biruiască răul, aşa cum spune - unde spune, poate ştiţi voi mai bine ca mine, că zice: Biruiţi răul cu binele. (cred că Sfântul Pavel, nu-i aşa? Da… Sfântul Pavel… Da…) Biruiţi, nu răsplătiţi răul cu răul, nu asta-i răs-bunare. Ar trebui să existe şi cuvântul răs-răire!Răzbunare este a scoate binele din rău. Şi, uitaţi, de exemplu, ce face Dumnezeu, cum răs-bună Dumnezeu: Fiul risipitor, când vine înapoi, la tatăl lui, tatăl primindu-l cu atâta dragoste; apoi, va mai exista putinţa unei ispite care să-l mai rupă acum pe fiul risipitor de la tatăl? A întrebuinţat Dumnezeu calea rătăcirii - că alt nume este fiul rătăcit -, a întrebuinţat Dumnezeu calea rătăcirii ca pe acel om să-l bântuiască pentru totdeauna. Putem spune că acea cale a rătăcirii este calea mântuirii? Evident că nu! Dar, dacă Dumnezeu o poate întrebuinţa până şi pe aia pentru mântuire, dacă Dumnezeu, când Adam L-a pierdut în rai pe Dumnezeu, face ca Adam, în iadul lui, tot pe Dumnezeu să-L găsească şi să-L găsească pe veci, apoi… înţelegeţi? Şi apropo de nu deznădăjdui, dar vorbind de răzbunare, lucrarea lui Dumnezeu este să scoată bunul, să scoată binele din toate răutăţile şi asta este izbânda sau răzbunarea lui Dumnezeu. Şi noi trebuie să avem, cum zice Sfântul Pavel: Iar noi avem mintea lui Hristos. Noi trebuie să intrăm în gândirea lui Hristos, în mintea lui Hristos, ca să ştim cum să răscumpărăm toate situaţiile şi, deci, alt cuvânt nu am acum, decât să zic: vezi sminteli dintr-astea? Doamne! Şi roagă-L pe Dumnezeu, şi roagă-L pe Dumnezeu pe tine să te apere de astfel de lucrări, adică tu să nu cazi în asemenea păcate, judecând pe cutare, tu să nu cazi victimă de asemenea lucrări care distrug Biserica, apropo de criza Bisericii, criza Clerului - spuneţi voi -, Clerul şi ne-Clerul suntem toţi, un om înaintea lui Dumnezeu; om în Facere, dar un om, undeva…

30:08 -Deci, să ne rugăm pentru păcătoşi ca pentru sufletul nostru. A păcătuit acela, eu în el am păcătuit, adică ne arată Dumnezeu că există o lege duhovnicească, dacă eu judec pe cineva şi nu mă căiesc de judecata mea, eu voi cădea în acel păcat. De ce? Păi, ne arată Dumnezeu că, aşa cum ăla a căzut, şi eu pot cădea. Şi dacă eu, păcătos fiind, cred că, fiindcă nu am făcut asta sau aia, nu sunt un ăsta sau ăla, apoi ne arată Dumnezeu că şi eu sunt. Aşa că să ne grăbim să ne căim de judecăţile noastre şi să miluim pe păcătos, adăugând un Doamne, din partea noastră, Doamne, iartă-l şi pe el, şi pe noi, şi pe ei, şi pe mine.

31:05 - Î:Unii preoţi sunt cunoscuţi pentru faptul că dezleagă blesteme, rezolvă diverse probleme. Este bine să apelăm la serviciile lor?

R:Cred că, aici, problema asta ar fi - mă iertaţi - mai ales de competenţa episcopilor, iar preoţii ar trebui să nu facă nimic fără blagoslovenie de la episcopi. Mă voi limita să spun că marii duhovnici ai Greciei, Porfirie, Paisie, poate şi alţii, dar nu-mi sunt acum în minte, încurajează nu să facă prea uşor dezlegări, dar, între altele, aş zice că aş vrea să împărtăşesc cu voi un of enorm, când am descoperit câtă blestemăraie, câtă vrăjitorie se face în acest popor care se vrea de 2.000 de ani creştin! Măi, fraţilor, măi, noi n-am ieşit încă din păgânismul nostru şi se răsfrânge la nivelul gândirii noastre şi la nivelul istoric. Să nu credeţi ca noi suntem victime ale unei istorii. Istoria noi ne-am făcut-o, aşa cum evreii şi-au adăugat blestem peste blestem în Vechiul Testament, şi asta este soarta istoriei noastre. Suntem un neam care am fost uşuratic cu Dumnezeul nostru şi, vă spun, 2.000 de ani şi încă n-am ieşit din păgânismul nostru, care se manifestă astăzi prin vrăjitorii la nesfârşit, prin blesteme la nesfârşit. Şi văd, şi prin Spovedanie, şi prin viaţa de zi cu zi, câtă suferinţă, dar, vă spun, inutilă; s-ar putea ieşi aşa de uşor, şi nu neapărat prin dezlegări şi alte metode - violente, aş zice -, cât prin pocăinţă. Şi vă spun, adevărata gândire a lui Dumnezeu este nu cum să ne descotorosim de efectele blestemelor, ci dacă, prin orice metodă, fie vrăjitorie, blestem, fie prin păcatul meu, mi-a venit vreo năpastă oarecare, gândul mâintuitor începe prin - aş zice -: Doamne, pentru ce ai îngăduit, că fără îngăduinţa lui Dumnezeu nu s-ar putea, oricât ar face vrăjitorii, pentru ce, Doamne, ai îngăduit să vină asta asupra mea? Pentru ce - nu în duh de a-L trage la răspundere pe Dumnezeu, dar în duh de dialog, ca să ne spună Bunul Dumnezeu pentru ce. Şi, descoperind slăbiciunea păcatului nostru, blestemul şi vraja care sunt asupra noastră se vor preface în mântuire şi binefacere.

34:02 - Î:În final, o rugăminte: simţim o mare nevoie de a veni în contact cu sfinţia voastră pentru îndrumare, dar, în acelaşi timp, vrem să vă respectăm dorinţa de a nu fi căutat la chilie. Ce ne sfătuiţi?

R:Am vrut să vă vorbesc şi de asta. Bine. Bine că mi-aţi pus întrebarea asta. Şi acum bat un apropo şi la cei doi Înaltpreasfinţiţi de la dreapta şi la stânga mea; omul nu poate da decât ce are şi omul nu are decât ce este. Şi dacă nu mai este, fiindcă s-a stins, nu vă mai este de nici un folos. Am încurajat pe Înaltpreasfinţiţii, şi pe alţii, să mai ia un pic de răgaz şi un pic de odihnă, câteodată, fiindcă, uneori, şi poate nu numai uneori, îi văd cam dincolo de orice limită. Şi cu mine - cam acelaşi lucru. Mă gândeam, ieri-alaltăieri, că Sfântul Ioan Botezătorul câtă vreme a propovăduit? Un an, sau doi, poate trei, nu ştiu, nici nu ştiu dacă avem un indiciu în Evanghelie - n-avem -, dar nu sunt cam mulţi ani. Da, dar el 30 de ani din pruncia lui a fost format în pustie; 30 de ani pentru - hai să zicem - 3 ani de propovăduire. Cred că, dacă înţelegeţi că omul are nevoie de multă lucrare îndărătul cortinei, ca să zic aşa, şi de puţină performanţă pe stagiu, ca să luăm limbajul teatrului, poate o să înţelegeţi mai bine ce se întâmplă şi cu mine: scrisorile la care nu pot să răspund şi, vă spun, sunt mult emotive, dar pur şi simplu nu pot. Într-un fel, înţeleg ce zicea părintele Sofronie, că e un fel de răstignire, ceva te trage în direcţia aia şi te duci către mâna dreaptă, ca s-o eliberezi de durerea cuiului; da, dar suferă mâna stângă după aia, suferi pentru omul care ştii în ce deznădejde este, dar, pe de altă parte, eşti tras de partea aialaltă, de neputinţa de a mişca; sunt ca legat de mâini şi de picioare. Şi-atunci fac asta şi nădăjduiesc să lucreze: vă pun suferinţa la suflet şi la rugăciune şi o împărtăşesc cu voi şi zic şi eu Doamne, cât pot şi eu. Însă, ca să pot să vin din când în când, fie şi poate o dată pe an, sau de două, sau ce mi-o mai da Dumnezeu, să fiu printre voi, am nevoie de multă vreme la bârlog, cum îi zic eu, în singurătate. Acum, vă mai spun încă un lucru: aproape fără excepţie, toate scrisorile încep cu: Vă cer iertare că vă deranjăm din liniştirea dumneavoastră (sau cum se exprimă...). Dar vă spun că eu simt că nu înţelegeţi, apropo şi de definiţii, ce este liniştirea şi se crede că este… îmi vine să zic: omul care se linişteşte nirvănuieşte în nişte condiţii… într-un turn de fildeş şi trăieşte cu Dumnezeu în contemplări şi chestii extraterestre. Liniştirea, dacă suntem cât de cât, vrând sau nevrând, în duh filocalic - de ce zic nevrând? Că, în neputinţa mea, nu mă văd deloc în duhul Părinţilor, dar sufăr anumite efecte similare cu ale Părinţilor -, liniştirea este aşa un zbucium, aşa o luptă, aşa un întuneric, aşa o sfâşiere, aşa te trezeşte, n-ai strănutat şi a trecut încă o zi, încă o săptămână; răsalaltăieri - ieri, ce răsalaltăieri! - a început Postul Mare şi acum, iată, a şasea săptămână! Da’ acum 5 minute ziceam: astăzi e luni, joi o să trebuiască să vorbesc… na, că e joi! Cum au trecut atâtea zile în 5 minute? Asta-i liniştirea, fraţi şi surori! Mi-a reproşat cineva că dau câte-un cuvânt zgârcit, şi-i dau dreptate, dau cuvânt zgârcit, adică o dată pe an, şi încă acum e încă mai mult decât ce am făcut în anii trecuţi, însă vă spun că e nevoie de amândouă. Şi vă spun şi lucrul ăsta: împărtăşindu-vă din când în când ceva ce-am adunat de-a lungul vieţii mele... Aş vrea să fac un pas mai îndărăt: când m-am întâlnit cu părintele Sofronie, în ’62, pentru prima oară, am simţit că atunci m-am născut. Eu m-am născut când m-am întâlnit cu părintele Sofronie şi restul vieţii mele o trăiesc ca pe o pierzanie. Acele lucruri care pentru mine au echivalat cu o naştere, alea sunt ce aş vrea să împărtăşesc şi cu voi, dar nu pot să duhovnicesc atâta lume cât ar dori, nici atâţia câţi mi-au scris numai anul ăsta şi până acum. Scrisorile de astă vară, vă mărturisesc că unele au stat două luni la mine în chilie până să le pot deschide ca să le citesc. Şi cu cât e mai importantă scrisoarea, cu atât mai greu este să găsesc un moment s-o citesc, cu atât mai imposibil să răspund la ea.

40:15 -Împărtăşesc un pic din ofurile mele, dar şi dintr-o oarecare rânduială, ca să înţelegeţi puţin ce se întâmplă. Liniştirea este un fel prin care se exprimă filocalica, tradiţia asta, cultura asta, dar este un fel prin care, dacă-l trăieşti cât de cât drept, un fel prin care cel care se - între ghilimele - linişteşte îţi împărtăşeşte durerile zi şi noapte, un stres continuu. Nu ştiu de ce, nu se poate îndreptăţi cu nimic, dar realitatea este ce v-am spus: o continuă sfâşiere, într-o neputinţă totală, un fel de Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit, ce fac eu aici, la ce umbresc pământul ăsta în zadar şi altele, care sunt, de multe ori, sfâşierile voastre care se răsfrâng. Adică, nu că dau vina pe voi, dar s-ar spune că suntem un om şi toţi trăim ceea ce se trăieşte de către fiecare pe întreaga faţă a pământului, ba şi de către cei din trecutul nostru. Aşa că ceea ce caut eu să fac este, din ce-am agonisit de la părintele meu duhovnic, din ce-am putut să asimilez, în măsura în care am putut, prin viaţa mea, experienţa mea, încerc să împărtăşesc cu voi şi nădăjduiesc ca din cuvintele astea să puteţi, voi şi duhovnicii voştri, şi prin voi şi alţii, că ştiu că se răspândesc…

Citește alte articole despre: duhovnic, mass-media, nevoinţă

De la același autor

Ultimele din categorie