Cuvântul lui Dumnezeu – Cultura Duhului - partea a II-a - Despre cultură - pr. Rafail Noica - aprilie 1994

 

Iar acum - Cultura. Cum am putea defini noi cultura? Am auzit și în Apus și aici, în România, mulți oameni care, vrând să trăiască bine, să trăiască o viață dreaptă să zicem, au fost șocați că sub numele de cultură astăzi, în veacul nostru, se includ tot felul de perversiuni, până la desfrânări și altele, tot ce-și poate închipui omul.

Iar acum - Cultura. Cum am putea defini noi cultura? Am auzit și în Apus și aici, în România, mulți oameni care, vrând să trăiască bine, să trăiască o viață dreaptă să zicem, au fost șocați că sub numele de cultură astăzi, în veacul nostru, se includ tot felul de perversiuni, până la desfrânări și altele, tot ce-și poate închipui omul. Aș zice că are dreptate acest cuvânt: până la urmă cultura este ceva ce cultivăm. Dar atenție, fiindcă ce cultivăm, asta și devenim.

Cultura este orice cultivăm. Și cultivarea pământului este cultura. Și cultivarea păcatului este o cultură, smintită, dar cultură. Dumnezeu acum ne cheamă să cultivăm în noi cele ce sunt ale vieții; Dumnezeu Care L-a făcut pe om, Care știe din ce este făcut omul, Care singur știe unde este năzuința adevărată a omului; Dumnezeu Care vede pe om deznădăjduit, căutând viața acolo unde se vede îngropat în tot felul de morți - și până la urma Moartea - și căutând viața smintit, în orice i se pare lui a fi împlinire sau plăcere. Dar Dumnezeu, tainic, știe unde năzuiește inima omului, și la acea năzuința răspunde prin cuvântul Lui. Și, Cuvântul lui Dumnezeu - Dumnezeu ne invită să-L facem cultura noastră.

Dar Dumnezeu nu este unul care lucrează cu informație. Mulți gânditori, filosofi, oameni de știință pun întrebări multor oameni de-ai Bisericii, să zicem: "De ce n-aveți o doctrină pentru..," nu știu ce să spun, să zicem: "Ce se întâmplă cu copiii care mor nebotezați.." sau mai știu eu ce.

Biserica - și aș zice cultura Bisericii - nu ține a ne informa pentru orice. Dumnezeu, prin Biserica, ține a împărtăși omului. Împărtășind omului ceva din viața Lui, dacă omul primește, poate să meargă mai departe, fiindcă, cum scrie în Psalmi, "Adânc cheamă către adânc." Omul adâncindu-se, descoperind adâncurile tainelor lui Dumnezeu, caută mai departe, și merge mai departe; merge nu "studiind," ci trăind merge până unde, într-o bună zi, va și ști toate câte știe Dumnezeu.

Cred că mai toți cunoașteți începutul Bibliei, dezvăluirea începutului omului, povestea lui Adam în Rai, pe care mulți astăzi au primit-o ca un fel de mit. (Dacă mă iertați, fac o paranteză: Aș da această provocare tuturor celor care cred că este un mit: studiați miturile și studiați povestea lui Adam, să vedem dacă nu găsiți niște diferențe esențiale între ce este mit și ce este această povestire. Dar vă las cu această provocare.) Între altele, vedem în povestirea aceasta într-adevăr esența noastră. Adam-ul acela sunt eu, Adam-ul acela este oricine. Adâncind trăirea noastră bisericească, ne regăsim în el și pe el în noi.

Dumnezeu L-a făcut pe Adam și L-a pus în acest Rai și I-a spus: "Iată, toate acestea vor fi ție pentru mâncare, dar din pomul cunoștinței binelui și răului, dintru acela să nu mănânci, că în ziua în care vei mânca, vei muri." Noi înțelegem acest "Să nu mănânci" că porunca lui Dumnezeu, și pe drept cuvânt. Dar: ce numim noi poruncă? Porunca de multe ori este de la unul mai mare la unul mai mic: cu degetul ridicat zice: "Să nu faci asta!" Dar cu Dumnezeu nu este așa, și nici nu are forma aceea, că Dumnezeu îi și explică imediat lui Adam, "Pentru că în ziua sau în clipa în care vei mânca din el, vei muri." Adică Dumnezeu împărtășește lui Adam un lucru mic, dar un început. "Dacă pui piciorul pe calea asta, te pot duce mai departe; dacă nu, e un risc."

Dar Dumnezeu l-a lăsat liber pe Adam, fiindcă Adam trebuia să își arate libera voința în trăirile lui. Și Adam s-a văzut cu un alt cuvânt în față: șarpele a venit și i-a spus lui Adam - șarpele cred că era simbolul înțelepciunii, că se zice că era cel mai înțelept dintre animale - și i-a spus lui Adam: "Nu vei muri dacă vei mânca din acest pom." Și Adam, crezând, nu pe Dumnezeu, ci crezând șarpelui, a făcut ce i s-a părut că este bine. Și s-a trezit, cum spune șarpele, că: "Ți se vor deschide ochii și vei cunoaște binele și răul, că Dumnezeu cunoaște binele și răul, și vei deveni ca Dumnezeu." Și lui Adam într-adevăr i s-au deschis ochii, dar: ce taine dumnezeiești s-au dezvăluit lui Adam când i s-au deschis ochii prin această faptă? Cum a devenit el nemuritor și atotștiutor ca Dumnezeu?

Adam, când, chipurile, i s-au deschis ochii - și într-adevăr, într-un fel i s-au deschis - s-a văzut rușinat, s-a văzut gol, s-a văzut dezbrăcat și s-a rușinat de goliciunea lui. S-a rușinat Adam de Eva și Eva de Adam, și s-au ascuns sub îmbrăcăminte de frunze, și când au auzit venirea lui Dumnezeu înapoi în Rai, s-au rușinat de Dumnezeu. Dar ce, rușinea este starea lui Dumnezeu? Vedeți că au primit un cuvânt smintit, și energia acestui cuvânt a smintit pe om, și smințire duce către smințire. S-a dezbrăcat de firea cu care era îmbrăcat, și s-a găsit gol și rușinat și de Eva și de Dumnezeu, și s-a găsit în tendința de a se despărți tot mai mult de Dumnezeu; ca atunci când a venit Dumnezeu, Adam s-a ascuns după copacii Raiului. Dar dacă Adam ar fi ascultat și crezut în Dumnezeu mai mult decât în glasul străinului...

Și asta este menirea omului. Ascultarea glasului lui Dumnezeu. Mântuitorul zice: Oile Mele aud glasul Meu și urmează Mie. Glasul străinului nu îl aud, și se înfricoșează de al străinilor, că nu-l cunosc. Deci Oile lui Hristos, și în măsura în care suntem Oile lui Hristos, ne învățăm încrederea în Dumnezeu. Învățăm să deslușim glasul lui Dumnezeu (glas tainic, precum și cuvântul este o taină a energiilor lui Dumnezeu), începând dintr-o trăire morală prin care ni se dezvoltă niște simțuri. Pornim cu oarecare frică - aceasta fiind o energie care păzește - frica aceasta dezvoltă o percepție: deslușirea glasului străin de glasul Tatălui, atunci când deslușim un glas de străin - acolo unde este străin - și glasul Tatălui - glasul celui ce ne naște întru viața veșnică - în cuvintele lui Dumnezeu; omul, fiind atras către viață, deslușește moartea acolo unde nu este glasul lui Dumnezeu.

De aceea spune Mântuitorul că oile Mele se tem de străini, fiindcă nu cunosc glasul străinului! Adică, nu recunoaștem în străin glasul chemării către viață. Dar acesta-i un simț care este în om din fire, mai mult sau mai puțin - în măsura căderii fiecărui om - simț care se dezvoltă prin trăirea cuvântului dumnezeiesc. Se dezvoltă: și în această dezvoltare constă ceva din ceea ce putem numi cultura duhului.

Astfel încep să se înduhovnicească cele cinci simțuri care, înduhovnicite inițial printr-o primă trăire, ne conduc puțin câte puțin la o mai adevărată cunoaștere în cele ale lui Dumnezeu, până ajungem la o familiaritate cu Dumnezeu. În măsura în care aceste simțuri nu sunt înduhovnicite, ele devin prin cultură cultivare - adică cultivăm cuvântul lui Dumnezeu.

Citește alte articole despre: viață, păcat, Adam, cultură

De la același autor

Ultimele din categorie