Conspirațiile lui Umberto Eco
În ciuda caracterului ficţional al romanului, Eco a fost acuzat de scoaterea din amorţire a Protocoalelor.
Teoriile conspiraţiilor au hrănit şi continuă să hrănească minţile multora. La bază pot sta oricare dintre următoarele, sau toate împreună, după caz: caracterul suspicios al omului, puterea observaţiei, înclinația sa către respingerea ideologiei de orice fel, pura sete după adevăr etc. A păşit cu adevărat omul pe lună? Este adevărată versiunea oficială cu privire la atacul terorist din New York?
Odată cu bomba WikiLeaks, care a explodat global nu demult, ne-am reamintit că dezvăluirea documentelor secrete este unul dintre elementele importante ale teoriilor conspiraţiilor. Apărut în acelaşi an 2010, romanul lui Umberto Eco, Cimitirul din Praga, este o semi-ficţiune creată în orizontul falsificării şi al conspiraţiei, al minciunii.
Semioticianul, filosoful şi scriitorul Eco revine prin noul său roman la religiosul din Numele trandafirului şi la conspiraţia din Pendulul lui Foucault. Protagonistul acesteia este un falsificator profesionist, Simone Simonini, aflat, pe rând, în slujba mai multor servicii secrete în Europa secolului al XIX-lea. Din Sicilia vremii lui Garibaldi, cititorul este condus în Parisul Comunei și a Afacerii Dreyfuss. Șefi ai serviciilor secrete franțuzești sau imperiale rusești îi solicită serviciile; se folosește de teroriști cu bombă și colaborează cu spioni turci.
De departe, partea care a suscitat cel mai mult interesul cititorilor (și a crescut vânzările) este cea care descrie o epocă a conspirațiilor, a spiritualismului exotic și a nașterii conflictelor sociale. În mijlocul acestui conflict de ideologii și interese se regăsesc iezuiții, francmasonii și, mai ales evreii. Simonini este prezentat drept autorul unui raport al unei întâlniri secrete a conducătorilor rabini, care ar fi avut loc în cimitirul din Praga. Actele acestei întâlniri dau seamă de planul metodic pe care l-ar avea evreii pentru a cuceri lumea, prin mașinațiuni de natură financiară și câștigarea influenței politice. Este vorba, desigur, de nașterea celebrelor Protocoale ale Înțelepților Sionului (publicate în 1903 în Rusia și traduse ulterior în numeroase alte limbi), sursă preferată de extrema dreaptă de ieri și, în ciuda demonstrațiilor de fals, rămasă, chiar dacă mai spre colțul biroului, în atenția celor de azi – pentru a nu vorbi de promovarea continuă de care are parte în lumea arabă.
Eco nu caută încheieri, ci fotografiază, cu ajutorul personajelor – toate bazate pe persoane reale, cu excepția protagonistului – ghemul ideilor de forță care au dominat mare parte din sfârșitul sec. al XIX-lea și prima jumătate a sec. al XX-lea, de la Revoluția bolșevică și raiul stalinist la justificarea atrocităților naziste.
În ciuda caracterului ficţional al romanului, Eco a fost acuzat de scoaterea din amorţire a Protocoalelor; chiar dacă falsitatea acestora este evidentă și nu se sugerează nicăieri că lucrurile ar sta altfel, mesajul care șochează este altul: oamenii au avut – dar cum de au avut? – starea și determinarea de a primi și folosi arme conspiraționiste de acest fel. Mai este lumea de astăzi îndeajuns de „stupidă” (după exprimarea lui Eco) să îmbrățișeze grozăvii de acest fel? Este Cimitirul din Praga un nou material de ajutor pentru antisemiți, în ciuda faptului că Eco nu face din personajul principal vreun erou? Poate avea, din contră, valoare de manual pentru cunoașterea răului făcut de astfel de falsuri, inclusiv pentru promovarea iubirii față de evreii nevinovați? Răspunsul va veni, poate, în timp. Ca orice roman inteligent, el poate fi apreciat din diferite unghiuri.
După opinia mea, lumea lui Eco nu pierdea nimic fără acest roman, care se citeşte, de altfel, greu. Dacă nu vă va plăcea, nu ardeți odată cu el, vă rog, Trandafirul sau Pendulul.
*
Șef-rabinul Romei, R. Di Seggni, contestând sfârșitul ambiguu al romanului: La sfârșitul romanului, cititorul se întreabă: acești evrei, vor sau nu vor să răstoarne ordinea socială și să conducă lumea?
