Care dintre noi n-a stat cu cineva drag - cu mama, cu soţia, cu soţul, cu un prieten - la ceas de seară, când amurgea, când în jur totul se potolea? La început - discu­ţie, apoi cuvintele deveneau tot mai rare şi tăcerea se aşternea, însă rămâ­nea în urmă o anume linişte; ascul­tam cu luare-aminte sunetele: trosne­tul lemnelor în şemineu, ticăitul ceasurilor, depărtatele zgomote de afară; apoi, dispăreau şi sunetele acestea, şi se lăsa o linişte atât de adâncă, o tă­cere a sufletului. Şi iată că în tăcerea aceasta a sufletului simţi dintr-o dată că ai devenit atât de apropiat pri­etenului, omului care se află alături de tine. Aceasta nu este, bineînţeles, o contopire în sensul că un om devine altul, ci în acela că cei doi se unesc la o asemenea adâncime de trăire a ce­luilalt, încât nu mai este nevoie de cu­vinte: ei sunt împreună, şi dacă iubi­rea este îndeajuns de profundă, ei au devenit un tot.

(Mitropolitul Antonie, Taina Iubirii, Editura Sophia, 2009,  p. 61)