Cred că v-am mai spus şi altădată că în scrierile Fericitului Augustin există şi afirmaţia aceasta: „Copilul este tatăl omului mare”. Şi să ştiţi că şi „tânărul este tatăl omului mare”, dar pe noi ne pune în încurcătură fiindcă noi ştim că omul mare este tatăl copilului, şi parcă nu-ţi vine să crezi, însă să ştiţi că Fericitul Augustin are dreptate. El nu infirmă adevărul că omul mare este tatăl copilului, dar atrage atenţia că şi copilul este tatăl omului mare, în înţelesul că de copilărie nu se poate face abstracţie niciodată, nici de tinereţe, nici de cealaltă vreme a vieţii nu se poate face abstracţie niciodată, şi atunci important este să ne rânduim viaţa în aşa fel încât să ne putem prezenta cu ea, şi la tinereţe, şi la bătrâneţe, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.

Avantajul omului credincios este că ştie că gândurile sunt realităţi, că ele sunt luate în seamă de Dumnezeu, că nu putem tace abstracţie de gândurile, de cuvintele, de faptele şi de atitudinile noastre, fiindcă toate intră în noi şi ne creează. De aceea se zice că copilul este tatăl omului mare, fiindcă intră în componenţa omului mare, nu poţi fi mare dacă nu eşti mai întâi mic; când eşti mic zici: „Eu sunt mic, tu fă-mă mare”, fiindcă ai conştiinţa aceasta.

(Arhim. Teofil Părăian, Puncte cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 70)