Orice fiinţă umană adăposteşte în ea, asemenea unei păpuşi ruseşti, două Euri, unul adult, unul copilăresc. Eul adult reprezintă desigur partea vizibilă a aisbergului, instanţa şi sediul conştiinţei, al judecăţii, al voinţei şi al acţiunii. El asumă, aidoma căpitanului unei nave, funcţia de mediator între revendicările pulsiunilor, imperativele Supraeului şi exigenţele realităţii exterioare. Cu toate acestea, în spatele faţadei rezonabile, el nu se bucură întotdeauna de o veritabilă autonomie. El poate să se arate capabil, în cazurile fericite, să se afirme gestionând cu seninătate şi supleţe energia lui vitală, conciliind astfel, cu ajutorul compromisului, revendicările prezentate de cele două principii de realitate şi de plăcere, care trag de multe ori în părţi opuse. Dar el riscă de asemenea ca, în caz de conflict, să se vadă scufundat, influenţat, brutalizat, ţinut în lesă de puterea copilului lui interior, despre care nu are nici o cunoştinţă şi pe care eşuează, în consecinţă, să-l stăpânească.

Piedică sau inspiraţie?

În aceste condiţii, forţa sau slăbiciunea Eului adult, buna sau reaua imagine pe care o are despre ele, combativitatea sau moliciunea lui, temeritatea sau laşitatea depind de starea de sănătate a copilului interior, de soliditatea sau fragilitatea lui. În realitate, acesta din urmă îi ghidează paşii celui dintâi spre întâlniri fericite sau îl precipită, din contră, în spaimele neliniştilor şi ale dependenţelor, în pofida inteligenţei şi a voinţei „adultului“, fără voia lui.

Astfel, i se poate întâmpla „adultului“ stăpânit de fetiţa sau băieţelul lui interior, mai degrabă vorbit şi acţionat, decât vorbind şi acţionând, să nu se recunoască în unele din alegerile lui, ca şi cum ar fi fost telecomandat de o forţă străină. Sesizat, după aceea, de regret şi de culpabilitate, el îşi reproşează copilăriile, pe care se străduieşte să le explice, repetând fără încetare: „Nu ştiu ce m-a apucat“, sau „Era ceva mai puternic decât mine!“

Prin urmare, copilul din noi, şi nu adultul în realitate, se teme că nu va fi „iubit“, că va fi „judecat rău“, că va fi „criticat“, că i se va „reproşa“ aceasta sau aceea, că va fi „culpabilizat“, că va fi „certat“, că va fi socotit „nul, idiot şi urât“. El este cel care se îndoieşte de capacităţile lui, necrezându-se la înălţime, percepându-se inutil sau rău, dramatizând orice problemă, ezitând neîncetat în faţa alegerilor vieţii, fără să reuşească să se decidă. Tot lui îi este teamă că totul merge din rău în mai rău, fără să spere o ieşire pozitivă. În sfârşit, el este cel care se epuizează ca să placă, să strălucească, să se facă remarcat, să se laude, să seducă, prin intermediul reuşitei şi al renumelui, pentru a se crede cineva, pentru a exista, a fi recunoscut, dorit, important şi iubit.

Ceea ce dezvăluie cel mai evident existenţa copilului interior şi supremaţia lui asupra subiectului „adult“ este fenomenul ambivalenţei. Omul se vede atunci invadat de prezenţa simultană în el a două gânduri, două emoţii, două voinţe contrare, iubire şi ură, „da“ şi „nu“, „vreau“ şi „nu vreau“, în privinţa aceluiaşi

obiect, ceea ce face situaţia nebuloasă, imposibil de clarificat şi orice decizie imposibilă. Iată-l deci sfâşiat, tras în toate părţile, dedublat, comandat rând pe rând de două aspiraţii opuse, două forţe, două fiinţe în el, copilul şi adultul. Astfel, Eul adult, sechestrat de copilul din el, poate părea imatur, infantil, suferind de subdezvoltare psihică.

În mod evident, complet invers, copilul interior, acest alt-sine, poate să se comporte în privinţa Eului adult de o manieră care ajută, constructivă, devenind îngerul lui păzitor, mentorul lui, geniul lui bun protector, inspiratorul lui, colaboratorul lui privilegiat.

Fericirea nu are secret

Contrar a ceea ce afirmă vânzătorii de himere, fericirea nu are secret. Cei care se simt „bine în pielea lor“, bucurându-se de pacea interioară, capabili să simtă bucurie şi să deguste micile şi marile plăceri ale vieţii, nu se recrutează dintre fiinţele umane superioare, bogate, frumoase, dotate, tinere, inteligente şi sănătoase. Nu există nici un program de urmat pentru a ajunge la fericire. Oamenii fericiţi sunt cei care, din cauza prezenţei în ei a acestui înger păzitor -  a nu se lua evident în sens propriu, literal -, se bucură de o imagine sănătoasă despre ei înşişi. Încrezători în capacităţile lor şi conştienţi de limitele lor, ei acceptă ceea ce au şi ceea ce sunt, în prezent, vârsta lor adultă, sexul de bărbat sau de femeie, bogăţia lor, fără a se lăsa devoraţi de nostalgie, utopie, panică sau euforie, fără a se brutaliza în mod masochist prin ambivalenţă şi culpabilitate. Ei au privilegiul, într-un cuvânt, de a adăposti un băieţel sau o fetiţă care îi sprijină la modul încrezător şi fericit, ca un înger păzitor. Numai acesta este susceptibil să susţină dezvoltarea vitală şi identitară a adultului.

Copilul interior apare deci sub două faţete, întunecată sau luminoasă, în funcţie de ceea ce a integrat din trecutul lui familial şi transgeneraţional, de ceea ce a îndurat şi trăit, de ceea ce a reuşit sau eşuat să surmonteze.