Liturghia este cosmos, iar cosmosul este Liturghie. Această realitate fundamentală a Bisericii a fost cheia înțelegerii teologice a cosmosului, ca realitate eclesială. Biserica nu înlocuiește, ci îmbisericește cosmosul, este împlinirea vocației lui eshatologice. Simetria cosmică este icoana simetriei și armoniei Bisericii, iar cosmosul prin finalitatea sa, vestește Împărăția lui Dumnezeu, care este Biserica veșnică. Biserica este cosmosul împlinit, iar cosmosul este Biserică în împlinire.
Sfinții Părinți au văzut în rânduiala universului semințele teologice ale organizării societății eclesiale, icoana substanțială a Împărăției și școala umanității . Frumusețea lumii create de Dumnezeu a fost cheia înțelegerii sanctuarului spiritual al Bisericii, iar Biserica a preluat această frumusețe inclusivă și diversă a lumii și a istoriei, pentru a vesti tărâmul fără de moarte și meta-istoria .
Această solidaritate de sens și de vocație dintre cosmos și Biserică este fundamentul unei mai profunde înțelegeri a persoanei umane, a scopului vieții și a creației, dar și calea unei viziuni teologice asupra lumii, care nu trebuie distrusă și expolatată de om, ci transfigurată, umanizată și asumată de el în perspectiva veșnciei. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă corespondența dintre cele două dimensiuni ale ființei: „Biserica este typos și icoană a întregului cosmos, compus fin ființe vizibile și invizibile, având aceeași unitate și distincție ca și cosmosul“ . Maxim realizează o altă corespondență teologică dintre cele două categorii ale vieții, spirit și materie, pe de o parte, și cele două compartimente complementare ale Bisericii, naosul și altarul: „Naosul este altarul, sanctuarul-ierateion în potență, iar ierateionul este naosul în act“ .
În teologia patristică, omul este sacerdotul, preotul creației și „Biserică mistică“ . El trebuie să asume rațiunile (logoi) ei și să le umanizeze, trebuie să transfigureze lumea în imn de slavă adus Creatorului, trebuie să fie vehicolul și vectorul devenirii ei din materie în lumină. Referatul creației vorbește despre crearea lumii prin cuvânt ca act de cult și ritual creator al lui Dumnezeu, Liturghie a iubirii sale pentru creaturile pe care le va dărui cu libertate și nemurire.
Biserica Ortodoxă a păstrat și îmbogățit această viziune teologică a creației mai ales în Liturghia ei , care este pulsul și inima Bisericii, răscrucea teologică în care se întâlnesc toate dimensiunile ei. Liturghia este viața vibrantă a Bisericii, locul de conjuncție a timpului cu eternitate și a spațiului cu Împărăția. În ea, rugăciunea de mulțumire (eucharistia– mulțumire) este ofrandă, dar al Creatorului către creaturi și a oamenilor către Dumnezeu. Liturghia este trasfigurarea materiei, devenirea ei în lumină crească, în realitate eshatologică.
Vocația întregii creații este aceea de a fi transformată, transfigurată în creație nouă, eshatologică (Apocalipsa 21, 1). Ori, Liturghia realizează profetic și inaugural această transfigurare a materiei în lumină: ea ia materia lumii: pâine și vin și prin rugăciune le preface în Trupul și Sângele Domnului. Ea primește hrană omenească limitată și o transfigurează în hrana dumnezeiască, în „doctoria nemuririi“ nelimitată, Hristos Cel întreg. Biserica ia o parte din lume și o transformă în întregul Hristos. Ia materie stricăcioasă și o preface în realitate nestricăcioasă, eshatologică. Biserica ia creația supusă morții și o preface în creația vie, Hristos Cel mort și înviat, Luminător al vieții celei fără de sfârșit.
Biserica este pleroma cosmosului „pleroma  lui Hristos“ (Efeseni 1, 23) prezentă în inima lumii și în Euhariste, Împărăția care răsare în taină în viața creației, eshaton care odihnește mistic în inima istoriei. Iisus Cel istoric Care se extinde euharistic în oameni este plinirea istoriei , așteptarea și desăvârșirea ei, așa cum Potirul conține în sine pe Hristos, Cel mai presus de orice limitare materială și temporală „Cel ce se frânge și nu se desparte, Cel Ce se mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește“ . În Trupul lui Hristos Cel euharistic, succesiunea devine simultateitate, corupția devine nestricăciune, istoria devine eternitate, cosmosul devine Biserică.
Vom încerca în cercetarea teologică de față să analizăm textul Dumnezeieștii Liturghii a Sf. Ioan Gură de Aur, folosită în Biserica Ortodoxă și să articulăm principalele aspecte ale cosmologiei biblice a Liturghiei, împreună cu concluziile ce se impun.

Prothesis (Proscomidia)

Cosmologia biblică a Liturghiei poate fi extrasă în primul rând în Prothesis, ritual în care preotul pregătește Darurile pentru Liturghie. Pâinea și vinul care vor fi consacrate în Liturghie poartă așadar simbolic și mistic întregul univers eclesial în viața de iubire a Sfintei Treimi. Pâinea și vinul aduse și afierosite nu mai sunt pâine și vin obișnuite, ci fiecare firmitură de pâine tinde să devină trup și fiecare picătură de vin așteaptă devenirea sa întru sânge prin rugăciune. Euharistia este esența vieții, pentru că în ea valoarea celor create de a susține viața devine valaore de a susține numurirea. Viața umană însăși este metafora Euharistiei, icoana ei imperfectă și relativă, dorul timpului de a deveni veșnicie și dorul spațiului de a deveni nemărginire.
Prothesis este rememorarea și actualizarea vieții lui Hristos, simbolizând Nașterea Mântuitorului, dar și Jertfa Sa pe Cruce pentru mântuirea lumii. Ea este o naștere și o moarte mistică a lumii, cufundată în viața lui Hristos Care o smulge din întuneric și din moarte.
Pe Sfântul Disc, preotul așază în primul rând Agnețul (amnos– Gr.) o bucată de pâine pecetluită cu numele IIS HS NI KA (Jesus Christus Victor – Iisus Hristos învinge) care va deveni Trupul lui Hristos. De asemenea, pe Disc este prezentă Maica Domnului, sub forma unei miride triunghiulare aflate de-a dreapta Agnețului (cf. Psalm 44, 11) și cele nouă cete de sfinți ale Împărăției lui Dumnezeu: îngeri, prooroci, apostoli, iararhi, mucenici, cuvioși, doctori fără de arginți, Părinții Maicii Domnului, Sf. Ioan Gură de Aur, autorul Liturghiei.
Urmează miride pentru ierarhul locului, pentru poporul dreptcredincios și ctitorii Sfintei Bisericii în care se slujește. Apoi preotul scoate miride pentru toți credincioșii vii și adormiți care se pomenesc la Sfânta Liturghie.
De asemenea, preotul toarnă vin și apă în Potir spunând cuvintele: „Și unul din ostași cu sulița în coasta Lui a împuns și îndată a curs sânge și apă. Și cel ce a văzut a mărturisit și adevărată este mărturisirea lui“ (Ioan 19, 34-25 ). Trupul lui Hristos Cel din ceruri, înviat și înălțat în slava Tatălui, este așadar în conștiința Bisericii izvorul cel nou și pururea viu al vieții veșnice dăruite în Biserică, adică în Trupul Lui extins în umanitate.
Acest ritual străvechi al Bisericii scoate în evidență vocația universală a Bisericii și a Liturghiei. În slujba ei este prezentă întreaga realitate eclesială, îngeri și sfinți, vii și morți, Împărăția lui Dumnezeu și lumea aceasta, care toate împreună gravitează liturgic în jurul Mielului lui Dumnezeu, Hristos jertfit o dată pentru totdeauna pentru viața lumii. Discul Liturghiei este un cosmos liturgic și eshatologic în care se întâlnesc împreună, îmbibate, pătrunse de Sângele mântuitor al lui Dumnezeu toate veacurile, locurile și generațiile umanității eclesiale integrale. În Prothesis, preotul se roagă pentru toți creștinii, vii sau morți, care au primit nașterea de sus (Ioan 3, 3) a Sfântului Botez și au fost îngropați și înviați spiritual împreună cu Hristos. Imaginea biblică a Împărăției lui Dumnezeu ca ospăț eshatologic al iubirii este așadar prezentă în Euharistie ca ospăț al veșniciei, nuntă a omului cu Dumnezeu.
Biserica transformă euharistic creația în eshaton, pentru că ia o parte din Biserică și se roagă pentru integralitatea ei (pars pro toto), este săvârșită într-un loc anume și într-un timp delimitat, dar este Liturghia cerească veșnică și nelimitată a Împărăției, Jertfa unică de pe Cruce și Învierea lui Hristos pentru noi. Liturghia este așadar o intrare sacramentală și substanțială în realitatea eternă a vieții treimice, în care Crucea și Învierea lui Hristos sunt o permanență a iubirii răstignite.
Liturghia se referă la lumea unitară, cea de pe pământ și cea din cer, oamenii din trup și sufletele celor adormiți, se referă la lumea „de aici și de pretutindeni“, mărturisind viața veșnică a tuturor celor care au murit „întru nădejdea învierii și a vieții veșnice“. Ea cheamă la rugăciune cerul și pământul, raiul și Biserica, istoria și eshatonul, ba chiar se roagă și pentru cei din iad, cărora le aduce lumină și nădejde a iubirii și a mântuirii, până la Judecata universală, când toate lucrările, intențiile și consecințele faptelor noastre până în veac vor fi judecate de Hristos.
Prothesis este deja afierosire, consacrare și rugăciune. Deja, roadele pâmântului prezente pe Sfântul Disc și în Sfântul Potir au ca vocație supremă transformarea lor în Trupul și Sângele lui Hristos: „Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce Pâinea Cea cerească, hrana a toată lumea, pe Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos L-ai trimis mântuitor și izbăvitor și binefăcător, Care ne binecuvintează și ne sfințește pe noi, Însuți, binecuvintează această punere înainte și o primește pe dânsa întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri“ .

Liturghia Cuvântului

Binecuvântarea de început a Liturghiei arată faptul că Liturghia este săvârșită aici pe pământ în timp și spațiu, dar trimite la realitatea eshatologică a Împărăției lui Dumnezeu: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor“ .
Împărăția viitoare, prezentă deja sacramental și euharistic în Liturghie nu este Împărăția morții, ci Împărăția Persoanelor treimice veșnice: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Preotul binecuvintează această Împărăție, intrând cu toată Biserica în lumina Treimii, într-o procesiune liturgică spre Ziua a opta, Ziua cea neînserată a Împărăției lui Dumnezeu. Această Binecuvântare este de asemenea o realitate care transcende categoriile spațio-temporale, căci ea afirmă prezența Treimii în timp, eon și veșnicie, ca Lumină a timpului și ca veșnicie a Luminii.
Cuvintele „acum și pururea și în vecii vecilor“ repetate frecvent în Biserica Ortodoxă, înseamnă extensia rugăciunii Bisericii în timp și eternitate. „Acum“ este pecetea prezentului și a prezenței, simbolul clipei, a succesiunii clipelor și a trecerii prin viață. Cuvântul „pururea“ este pecetea eonului, a veacului de după moarte, atunci când nemișcarea axiologică a persoanei este deopotrivă așteptarea judecății și îndreptare spre eshaton. „În vecii vecilor“ desemnează veșnicia finală, Împărăția în care Hristos va deveni totul întru toate, veacurile cele fără de hotar ale iubirii treimice, în care lumea va intra, după transfigurarea și învierea ei finală, la Judecata universală.
Biserica ia permanent o situație particulară, un loc, o clipă, o persoană, pentru a articula teologic taina unității, a ubicuității, a veșniciei și a umanității integrale în iubire. Hristos afirmă fără echivoc valoarea unică și eternă a persoanei umane (oaia cea pierdută, drahma, sufletul mai de preț decât întregul univers „ce-i va folosi omului să câștige lumea întreagă dacă își pierde sufletul său?“ – Marcu 8, 36), lumina ei nemuritoare în libertate și prezența întregului în parte, ca taina universală a lumii. Totul este prezent în memoria infinită a lui Dumnezeu, fiecare persoană umană poartă în sine întreagă toată firea omenească, fiecare clipă are valoare unică și eternă, fiecare loc înseamnă spațiul întreg în vocația lui unitivă, de întâlnire a persoanelor în iubire, fiecare eveniment este o icoană a totalității.
Cuvintele „acum și pururea“ arată această corespondență mistică dintre timp și eon, dintre clipă și veacul nemișcat, iar cuvintele „aici și pretutindeni“ arată prezența fragmentară a punctului în spațiu și a spațiului întreg în fiecare punct al său, vocația unică a locului fiind aceea de a deveni Biserică, în care umanitatea asumă și transfigurează în sine lumea.
Euharistia este de fapt Taina acestei prezențe a întregului în parte (pars pro toto) și a lui Dumnezeu în fiecare clipă a istoriei și în fiecare atom al acestui univers. În ea, pâinea limitată devine prin rugăciune univers hristologic, Trupul înviat al lui Hristos, materia biruitoare a morții pentru că e plină de spirit, materie care trece prin spațiu și timp fără opreliști și fără hotare, Trupul Care șade de-a dreapta Tatălui, inima care bate în sânul Treimii.
Această viziune integrală și universală a lumii în Liturghie nu este însă o pierdere în universal, teoretic și general. Biserica se roagă pentru toți și pentru toate. Ectenia mare și toate celelalte ectenii arată această diversitate unică a rugăciunii Bisericii. Ea se roagă pentru „pacea de sus“ , pentru „mântuire“, pentru Biserica aceasta și pentru toate Bisericile, pentru cei prezenți și pentru toți cei vii, pentru cei credincioși, membri ai Bisericii și pentru cei chemați, adică toți cei care sunt așteptați pe corabia mântuirii, pentru popoare, generații și națiuni, pentru vremuri cu pace, pentru cei ce călătoresc, pentru viață omenească și viață veșnică, pentru cei bolnavi și pentru cei sănătoși, pentru toate darurile primite și așteptate de la Duhul Sfânt, „Vistierul bunătăților“ și „Dăruitorul de viață“.
Liturghia nu este doar un imn de slavă adus lui Dumnezeu pentru viața lumii, ci transformarea întregii creații în imn doxologic al iubirii împărtășite a Treimii. Cosmologia liturgică este așadar o cosmologie biblică și euharistică în care Soarele Cel veșnic – Hristos, simbolizat profetic de soarele material – luminează, dă viață și încălzește toată făptura, dăruindu-se pe Sine în Euharistie, ca „Lumină a lumii“ (Ioan 12, 8): „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce crede în Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții“.
Euharistia este deopotrivă și dăruirea supremă a umanității lui Dumnezeu. În ea, umanitatea integrală și fiecare persoană în parte se dăruiesc total, plenar și înnoitor lui Hristos, Viața lumii: „Pe Preasfânta curata, prebinecuvântata, slăvita, stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea feciara Maria, cu toți sfinții pomenindu-o, pe noi înșine și unii pe alții, și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm“ . Cum Maica Domnului și-a dăruit viața lui Hristos, tot așa și noi naștem pe Dumnezeu în noi prin Liturghie și așa cum Maica Domnului și sfinții gravitează spiritual în cer în jurul Tronului dumnezeiesc, așa și Biserica orbitează în jurul altarului și trece „de la moarte la viață și de pe pământ la cer“ .
Preotul se roagă apoi pentru mântuirea și bbinecuvântarea poporului lui Dumnezeu: „mântuiește poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta. Plinirea Bisericii Tale o păzește, sfințește pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale“ . Această plinire a Bisericii este vocația umanității de a deveni Biserică a lui Dumnezeu.
Cosmosul eclesial, adică Biserica, este așadar o Casă eshatologică, iar umanitatea este familia lui Dumnezeu-Tatăl ceresc, Hristos este Întâiul născut între mulți frați și credincioșii „sunt fii ai lui Dumnezeu care nu din sânge... ci de la Dumnezeu s-au născut“ (Ioan 1, 14).
Există în Liturghie o permanentă tensiune teologică și complementaritate axiologică între veacul de acum și cel ce va să fie. În această tensiune de har, vocațiile oamenilor se împlinesc reciproc în Biserică, Trupul lui Hristos Care cuprinde fiecare persoană unică în lucrarea și finalitatea ei unică: „Dăruindu-ne nouă în veacul de acum cunoștința adevărului Tău și în cel ce va să fie viață veșnică dăruindu-ne“ .
Viața liturgică este o procesiune permanentă spre Altar, spre Hristos, spre „Răsăritul cel de Sus“ (Luca 1, 78). Biserica este cu ochii ațintiți la Viața care izvorăște din mormânt. De aceea, procesiunea intrării Sfintei Evanghelii prin sfintele Uși în Sfântul Altar, pentru a fi citită credincioșilor, a devenit procesiunea intrării întregii Bisericii în realitatea mistică și sacramentală a Împărăției lui Dumnezeu: „Binecuvântată este intrarea sfinților Tăi, totdeuna, acum și pururea și în vecii vecilor“ . Mișcarea axiologică este realitatea fundamentală a Bisericii, care e urcuș spre Înviere, Cale către Dumnezeu („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața“ Ioan 14, 6), pelerinaj spre Locurile sfinte ale vieții veșnice.
Preoții în Altar urmează acestă rânduială orbitală în jurul Sfintei Mese care este deopotrivă Mormântul lui Hristos și Tronul Judecății finale a umanității. Structura ierarhică a Bisericii se regăsește iconic în structura universului. Așa cum materia cosmică răspunde iconic legii gravitației, tot astfel, paradigmatic și arhetipal, membrii Bisericii gravitează în jurul lui Dumnezeu după legea universală a iubirii, în care Viața și Lumina se dăruiesc în chip unic și întregitor universului și fiecărei persoane în parte. Orice iubire adevărată este fundamental născătoare și euharistcă, pentru că rodește întru sine viața și se dăruiește pe sine în nemurire.
După citirea pericopei apostolice și a Evangheliei, în care Biserica intră în ordinea cea suprafirească a Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu, urmează Ectenia întreită în care în mod stăruitor, comunitatea liturgică mulțumește lui Dumnezeu și cere viață, pace și lumină. Realitatea repetitivă a acestei ectenii, (Doamne miluiește - întreit) este de fapt metafora unicității fiecărei clipe în istorie, persoana umană schimbându-se mereu, iar redundanța cererii și a rugăciunii este icoana privegherii eshatologice.
Ectenia celor chemați este recunoașterea imperfecțiunii umanității, Biserica așteptând mereu pe toți oamenii la Hristos. Această ectenie este așadar metafora porților mereu deschise ale Bisericii pentru fiecare persoană umană care simte adierea veșniciei.
Urmează Cântarea heruvimică , în care Biserica începe să recunoască vocația sa slujitoare și consanguinitatea sa cu cetele îngerești doxologice. Comunitatea Bisericii devine în mod iconic sobor de Heruvimi în jurul Tronului slavei: „Noi care pe Heruvimi cu taină închipuim!“ . Biserica zugrăvește mistic în viața ei sinaxa heruvimică din ceruri și desfășoară cerul în inimă ca pe o Scriptură nevăzută și evidentă.
Biserica se desprinde treptat de „grija cea lumească“ pentru a intra în lumina libertății dăruitoare a lui Hristos, pentru a simți Jertfa Lui pentru lume, pentru a muri cu El din iubire și a învia întru slavă.
Imnul heruvimic: „Ca pe Împăratul tuturor să Îl primim pe Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngerești“ vorbește despre o înconjurare nevăzută a Tronului ceresc de către cetele îngerești și despre primirea lui Hristos ca fiind „Împăratul tuturor". Hristos este slăvit ca Împăratul întregului univers, Centru spiritual al Cosmosului și al veșniciei, prezent în fiecare punct al spațiului și în fiece clipă a istoriei create. Centrul este așadar nu punctul de întâlnire a liniilor spațiului, ci concentrarea axiologică, Răscrucea teologică a timpului și a spațiului, Hristos, Logosul veșnic și creator al lui Dumnezeu Tatăl și Finalitatea, Ținta tuturor în veșnicie.
Ubicuitatea centrului este o taină a istoriei și a cosmosului infinit, în care materia gravitează axiologic și circular în jurul Tronului slavei lui Dumnezeu. În gândirea infinită și iubitoare a lui Dumnezeu nu există periferie sau sfârșit, ci totul este centru și început al vieții în iubire. Dumnezeu nu preferă pe nimeni, ci iubește jertfelnic și până la capăt, „până la sfârșitul“ (Ioan 13, 1) nesfârșit al iubirii Sale. Succesiunea vieții omenești este doar vederea parțială și relativă a creaturii care trece prin timp, limitată de spațiu și supusă morții. Pentru Dumnezeu viața lumii este o peliculă simultană, infinită în complexitatea libertății pe care a dăruit-o persoanelor și în legătura cu El, Care este nemurirea („Cel ce singur are nemurirea și locuiește în lumina cea neapropiată“ – I Timotei 6, 16).
Imnul heruvimic este preludiul Intrării Împăratului slavei în Biserica umanității ocazionată de Intrarea Darurilor euharistice în Altar pentru Sfânta Jertfă. Această Intrare în cer a Bisericii și a lui Hristos transformă întreaga lume în Euharistie, în Jertfă și Prescură a lui Hristos, iar fiecare om devine o miridă a lui Hristos, o firmitură din Hristos, Prescurea cea vie care dă viață lumii.

Liturghia euharistică

Anaforaua, sau Rugăciunea Sfintei Jertfe este concentrarea acestei intrări a umanității în sânul de iubire al Treimii. Ascensiunea Bisericii către Hristos este sugerată de dialogul: „Sus să avem inimile! Avem către Domnul!“ Particula „pros“ tradusă „către“ arată tendința permanentă a Bisericii de a deveni ceea ce este în esența ei, adică Hristos. Inima omului devine așadar synaxa mistică a lumii, cămara de nuntă a lui Dumnezeu, locul teologic de unire a necreatului cu creatura și casa veșniciei lui Dumnezeu. Viața eternă a omului este de fapt extensia acestei uniri în fiecare clipă a vieții umane, iar sfințenia este tocmai această cununie mistică a omului cu Dumnezeu transformată în respirație spirituală susținută. Sfinții lui Dumnezeu au născut raiul în inimă și apoi l-au revărsat lumii, s-au umplut de lumina Celui înviat și au devenit „luminători ai marginilor“, au „concentrat prin rugăciune Cerul în inimi și apoi l-au desfășurat în jurul lor prin arta de a edifica porți ale cerului și case ale lui Dumnezeu“ . Sfinții primesc „lumina cea neapropiată“ a lui Dumnezeu și o apropie lumii, o dăruiesc ca bunătate și iubire jertfelnică.
Omul devine în Sfânta Liturghie homo teologicus și homo liturgicus pentru că viața lui devine ritmată îndumnezeitor de rugăciune și de Cincizecimea euharistică. Dinamismul spiritual al făpturii este împlinirea iconică a dinamismului universal, în care mișcarea complexă este o constantă a materiei, repaosul este doar o stare particulară a mișcării, iar repaosul absolut nu există. Reperele și resorturile umanității răspund la chemările veacului viitor, proprietatea văzută lasă locul comuniunii în iubire, diferențele devin căi ale diversității unitive, rugăciunea fiecăruia este unică, dar este și o parte inseparabilă și de neînlocuit în Trupul euharistic și eclesial al lui Hristos. Sfântul Ioan Hrisostom spune: „Vino la Liturghie, că nu-i întreagă fără tine“. Prin aceste cuvinte, omul realizează dimensiunea sa unică de mădular al Trupului lui Hristos, absența sa fiind o durere pentru întregul organism hristologic. Absența de la Liturghie nu mai poate fi compensată de nimeni și de nimic, fiecare Liturghie fiind unică și irepetabilă. De asemenea, omul pierde în rugăciunea liturgică noțiunea de individualitate și devine macrocosmos, împodobire a iubirii lui Dumnezeu și veșmânt inteligibil al slavei Sale. Omul nu mai simte teroarea timpului prezent și presant, orele rugăciunii i se par clipe (așa cum mărturisesc istorisirile patristice), iar intensitatea zborului către Dumnezeu este exprimată prin îngenunchere și închinare. Conștiința finitudinii și a morții se topește în încredințarea substanțială a înveșnicirii prin iubirea răstignită a lui Dumnezeu. Nu numai mintea, ci și trupul devine ușor și slujește acestei uniri.
Anaforaua liturgică este de fapt o rugăciune extinsă a preotului însoțită de cântările credincioșilor și de pecetea încredințării lor: „Amin“. Extensia și diversitatea ei în Biserica primară dovedea libertatea de cult a primilor creștini . Încă din primele secole, Biserica, din motive de unitate a doctrinei, a început să unifice aceste rituri sursă.
În Anaforă, Biserica rememorează liturgic succesiunea de evenimente mântuitoare, face anamneza Cinei celei de Taină, invocă pe Duhul Sfânt să vină peste credincioși și peste Darurile euharistice. În aceste momente, nu numai Pâinea și Vinul devin Hristos Cel euharistic, ci fiecare credincios care se roagă primește Duhul Sfânt și devine o prescură binecuvântată care se va frânge la vremea potrivită spre slava Dumnezeirii lui Hristos și spre dumnezeiescul dor de înviere și de nemurire. Biserica devine Euharistie, pentru că ea este deja de la Cincizecime (ca instituție și vector) și de la Botez (în ceea ce privește persoanele care o conțin) Trupul eclesial al lui Hristos. Credincioșii sunt pâinile vii care se frâng pe altarul iubirii lui Dumnezeu pentru a-și descoperi vocația euharistică în eternitate, pe care o cultivă prin Sfânta Împărtășanie.
Un aspect important în articularea dimensiunii cosmologice a Euharistiei este prezența în Liturghie a memorialului creației lumii din neființă la ființă „Cel ce dintru neființă la ființă ai adus toate“, la Trisaghion , în timpul cântării „Cu vrednicie și cu dreptate“ și la rugăciunea de taină de după Tatăl nostru . Liturghia se dovedește a fi actul creației din nou a lumii, momentul regenerării spirituale a umanității, al devenirii ei în lumină a Treimii. Dumnezeu recreează lumea în Sine, o integrează Trupului Său răstignit și înviat și o înalță întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Umanitatea eclesială trăiește evenimentele mântuitoare ca fiind ale sale, ea simte durerea Crucii și adierea de Înviere asupra ei care o smulge din finitudine și din moarte. Creația lumii în Liturghie nu presupune distrugerea celei vechi, ci reîntoarcerea, schimbarea – metaboli ei, sub mâinile creatoare ale lui Dumnezeu: Hristos și Duhul Sfânt .
Rugăciunea preotului din timpul cântării „Cu vrednicie și cu dreptate“ repetă și aprofundează mărturia treimică a credincioșilor: „Cu vrednicie și cu dreptate este a-Ți cânta Ție, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ție a-Ți mulțumi, Ție a ne închina în tot locul stăpânirii Tale; Că Tu ești Dumnezeu negrăit și necuprins cu gândul, nevăzut și neajuns, pururea fiind și același fiind: Tu și Unul Născut Fiul Tău și Duhul Tău Cel Sfânt. Tu din neființă la ființă ne-ai adus pe noi și căzând noi iarăși ne-ai ridicat, și nu Te-ai depărtat, toate făcându-le până ce ne-ai suit la cer și ne-ai dăruit Împărăția Ta ce va să vie (…) Mulțumim pentru toate pe care le știm și pe care nu le știm, pentru binefacerile Tale cele arătate și nearătate, ce ni s-au făcut nouă“ . Lumina apofatică a acestei rugăciuni arată vocația lumii de Taină a Întrupării și Casă a locuirii lui Hristos cu oamenii. Ea rememorează momentul trecerii din neființă la ființă a creaturilor și amintește dăruirea în taină a Împărăției lui Dumnezeu. Ea cuprinde temeliile istoriei de la început până la sfârșit și privește retrospectiv timpul, din perspectiva învierii universale. Prin ea, Biserica își recunoaște limitele umane de înțelegere a Tainei de negrăit a iubirii dumnezeiești și mulțumește pentru toate darurile lui Dumnezeu, știute sau neștiute. Slujirea euharistică este procesiunea de înviere sacramentală a umanității din păcat și din stricăciunea morții. În ea, preotul și credincioșii slujesc lui Dumnezeu Cel „încojurat de mii de arhangheli și de miriade de îngeri“ (cf. Isaia 6).
După această viziune cosmică a mântuirii, preotul cântă cu glas mare: „Cântarea de biruință, cântând, strigând, glas înălțănd și grăind“ , pecetluind Sfântul Disc în chipul crucii cu Steluța. Este cântarea triumfală a lui Hristos care biruiește moartea și iadul, înviază din morți și pecetluiește tot universul cu Crucea iubirii Sale jertfelnice. Biserica răspunde cu cântarea heruvimică „Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de slava Lui…“. Cântarea de biruință este de fapt imnul pe care întregul univers văzut și nevăzut îl cântă Celui ce a biruit iadul și moartea (cf. Apocalipsă 4-5). Învierea lui Hristos pecetluiește cu iubirea Crucii toate marginile pământului, universul întreg devenind cruciform, răscruce a iubirii și unirii lui Dumnezeu cu oamenii.
În timpul Cântării heruvimice „Sfânt, sfânt, sfânt“ preotul rostește rugăciunea în care slăvește pe Dumnezeu Tatăl pentru iubirea Sa cea veșnică pentru umanitate. Iubirea este așadar cheia de înțelegere și de răspuns a Jertfei lui Hristos pe Cruce pentru lume: „Că Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viață veșnică“ . Moartea lui Hristos nu este doar o crimă săvârșită de autoritățile iudaice și romane, ci este dăruirea de Sine de bună voie a lui Dumnezeu pentru noi, este predarea lui Hristos în mâinile morții pentru a o dezarma definitiv. „Și Acesta venind și toată iconomia cea pentru noi primind, în noaptea în care a fost prins - predat, sau mai degrabă pe Sine Însuși S-a predat pentru viața lumii“ . Viața lumii se umple de prezența lui Hristos, pentru că El trăiește și moare în ea. În Hristos moare și înviază tot universul. Viața cea nemuritoare care se revarsă peste lume din mormântul începător de viață al lui Hristos devine viața omului hrănit din Hristosul euharistic.
Urmează anamneza Cinei euharistice inaugurale, în care Hristos instituie Dumnezeiasca Liturghie: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor“ și „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor“ (Matei 26, 26-28). Aceste cuvinte arată frângerea lui Hristos pentru lume și pentru fiecare om, conștiința și durerea Jertfirii de Sine, dar și durerea de nesuportat a vederii peste veacuri a milioanelor de morți nevinovați ai istoriei, toată suferința veacului și mai ales durerea fără sfârșit a celor care l-au refuzat și crucificat pe Dumnezeu până la sfârșitul vieții lor. În cuvintele lui Dumnezeu se revarsă toată durerea lumii și toată speranța ei în izbăvirea de puterea întunericului înstăpânit în ea .
Anamneza liturgică a Euharistiei rememorează nu doar instituirea Jertfei lui Hristos, ci toate jertfele nevinovate ale istoriei asimilate dăruirii de Sine a Mielului lui Dumnezeu. „Aceasta să o faceți întru pomenirea mea“. Pomenirea euharistică a Jertfei lui Hristos este așadar continuitatea de viață nemuritoare a Bisericii. Euharistia este „doctoria nemuririi“, iar pomenirea lui Hristos este intrarea în Liturghia cerescă din ceruri. Biserica viețuiește și se hrănește din Euharistie. Sângele lui Hristos devine sângele Bisericii care îi dă viață și o împiedică să sucombe în moarte și în neant.
Pâinea și vinul sunt materia sacră care concentrează în sine toată vocația cosmosului de-a deveni trup viu. În elementele euharistice, întregul univers se transformă, primește în taină chip și substanță nouă. De aceea, Euharistia este Darul suprem făcut de Dumnezeu oamenilor și darul oamenilor către Dumnezeu. Ea este Jertfa din mâinile lui Dumnezeu pe care Biserica i-o dăruiește împreună cu viața credincioșilor ei: “Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate“. Partea (elementele euharistice) se arată pe sine a fi întreg în Dumnezeu, iar Trupul și Sângele Domnului prezent pe toate Sfintele Mese din toate veacurile nu este o parte din Trupul lui Hristos, ci Trupul întreg, viu și mântuitor, Trupul Care a suferit piroane și Cruce și moarte și înviere din iubire pentru noi. Această devenire este primită numai prin rugăciune pentru a arăta fundamentul în timp și eternitate al libertății umane. Euharistia este rugăciune și invocație – epiklesis, nu numai anamneză liturgică. Lumea se revelează în esența ei de rugăciune și mulțumire, de dialog creator de valori.
Euharistia este deci fundamentul viziunii hristologice a creației, sfințite și înnoite prin Jertfa pe Cruce și prin Învierea cu Trupul a lui Hristos. În această viziune, fiecare element al naturii, fiecare stihie este o picătură din marea iubire a lui Dumnezeu revărsată peste lume. Totul este un dar dumnezeiesc, iar viața este Liturghia acestor daruri nesfârșite.
Epicleza euharistică este falia care se deschide în timpul creat și purtător de moarte pentru ca Duhul Vieții să pătrundă și să înnoiască toate: „Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi, și vei înnoi fața pământului“. Această față a pământului e umanitatea, chipul, unicitatea ei, puterea ei de a fi recunoscută. Așa cum fața omului este sediul simțurilor lui, al cunoașterii și al recunoașterii, poarta de intrare în om a luminii și alterității, fața pământului, adică umanitatea e deschiderea unică a materiei spre spirit, lumina care pătrunde creația și o înveșnicește. Omul este preotul creației pentru că în el asumă și transcende rațiunile creației și le jertfește euharistic pe Altarul de iubire al Treimii.
Epicleza este profeția fundamentală a parusiei pentru că în ea materia sfințită devine trup înviat, realitate hristologică și eshatologică, hrana devine viață nemuritoare care se dăruiește lumii care moare pentru a învia. Cosmosul întreg, în Euharistie pășește într-un eon nou, plin de Hristos, în care iubirea este legea fundamentală a ordinii create.
Momentul împărtășirii credincioșilor are de asemenea o deosebită semnificație teologică și cosmologică. La chemarea preotului: Să luăm aminte! Sfintele Sfinților! Biserica recunoaște imperfectiunea umană și nevoia permanentă de împărtășire din bunătatea și viața lui Hristos, afirmând că „Unul este sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin .
Apoi preotul ia Trupul lui Hristos în mâini și spune “Se frânge și se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se frânge și nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește, și pe cei ce se împărtășesc îi sfințește: Iisus Hristos Învinge“. Această declarație concentrează teologic toată hristologia Bisericii, în care “Hristos este Izvorul Cel fără de moarte“ din care izvorăște viața lumii. În Hristos, toate rațiunile lumii se unesc și se transcend, limita devine infinitate, clipa devine veșnicie, punctul devine cosmos, împărțirea nu împuținează, ci înmulțește. Lumea creată este așadar străfulgerarea secvențială a tainei eshatologice a iubirii; dăruirea este creatoare de sens și de viață. Materia își pierde în Euharistie sensul reductiv, limitativ, relativ și dependent de simțuri. Ea devine Trupul lui Hristos Cel nesfârșit, bogat și îmbogățitor, nou și înnoitor, absolut și evident prin lumina credinței.
Învățătura Bisericii afirmă universalitatea mântuirii obiective. Biserica înțelege umanitatea ca asumând întreaga natură. De aceea, omul trebuie să iubească natura și s-o protejeze. Expresia liturgică a responsabilității umane față de natură poate fi găsit în Slujba Sfintei Învieri în Ortodoxie: După ce toți credincioșii, la miezul nopții, adică la răscrucea dintre moarte și viață, primesc lumină de la Sfântul Altar, care este mormântul Vieții, toți credincioșii ies din Biserică. Un fluviu de lumină inundă noaptea grea. Biserica rămâne goală, ca raiul după cădere, simbolizând Mormântul lui Hristos. Învierea se revarsă, invadează, inundă întregul univers, nu numai Biserica. După Evanghelia Învierii, proclamată în mijlocul credincioșilor, comunitatea eclesială înconjoară Biserica – în unele locuri – cu lumânări aprinse în mâini, cântând Hristos a înviat, într-un dans liturgic și cosmic al Învierii. În unele locuri ale Ortodoxiei, creștinii primesc lumină, și apoi pleacă la cimitir, pentru a umple de lumină mormintele celor dragi. Crucile primesc înviere, oamenii morți intră în lumina pascală a lui Hristos. Cimitirul devine o catedrală de lumină, nemaifiind o necropolă (necropolis – orașul celor morți) cu sarcofage (sarco-fagi – mâncător de carne), ci un loc de odihnă, dormitorul koimiterion umanității străjuit de Cruce în așteptarea dimineții veșnice a iubirii.
Liturghia este respirația Bisericii, punctul de joncțiune a pământului cu cerul, locul teologic de unire a creaturii cu necreatul, răscrucea iubirii veșnice a Treimii. Prin Liturghie, omul se desprinde de ego-ul său care-l condamnă la moarte și devine miridă din Prescurea-Hristos, Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer și dă viață lumii. Taina devenirii euharistice este mai presus de secvențialul mental al umanității, dar credința poate discerne această unire a contrariilor, poate simți evidența de har și de lumină a prezenței lui Hristos în lume până la sfârșitul veacurilor. Euharistia este Hristos Cel pururea veșnic, prezent în smerenia altarului creștin, nevăzut, dar împărtășibil, atotputernic și atotsmerit, Viața lumii și viața fiecărui atom din univers.

Concluzii

Euharistia în sensul ei patristic și eclesial este singurul răspuns al istoriei în fața crizei profunde a societății umane în era tehicismului și a globalizării. Omul pierdut în fața propriilor sale creații uită în mod ireversibil vocația sa de nemurire și o înlocuiește cu un surogat de viață care constă în comfort, cult al trupului și imagine de sine. Anti-viața omului modern duce în mod invariabil la neantul negării de sine, negării de Dumnezeu și negării de ceilalți. În singurătatea veșnică a idolatriei de sine, omul pierde vederea adevărurilor din lume. Moartea este negată, anesteziată și întârziată cât mai mult. Viteza comunicării răpește din esențialul acesteia. Puterea omului devine discreționară într-un cerc vicios suicidar, omul consumând haotic rezervele creației și vieții sale, condamnând umanitatea la o moarte simbolică, lentă și dureroasă. Omul distruge creația și se distruge pe sine în aproapele său pe care-l exploatează și-l ucide spiritual. Consecințele încălzirii globale sunt doar vârful unui iceberg al ruperii omului de sine și de Dumnezeu, început cu Iluminismul și continuat cu ideologiile secolelor ulterioare.
Omul trebuie să se întoarcă la viziunea euharistică a creației, la cosmologia biblică în care Dumnezeu este central ubicuu, în care toate lucrurile sunt daruri ale lui Dumnezeu, în care creația este o Liturghie a iubirii divine, în care omul asumă resposabil și transcende sacerdotal în sine lumea, o poartă ca ofrandă pe altarul Treimii și o umanizează. Dimensiunea cosmologică a Liturghiei trebuie să deschidă omului viziunea spre dimensiunea liturgică a cosmosului. Omul trebuie să reînvețe în Biserică să vadă natura în lumina finalității ei doxologice, să privească creația cu ochii luminați de Duhul Sfânt ai lui Adam în zorii creației. Cheia de sens a acestei necesități este redescoperirea sfințeniei vieții. Sfinții văd natura ca pe o jertfă a inimii lui Dumnezeu, ca pe o lumină și icoană a iubirii Lui pentru om. O redescoperire a valorilor sfințeniei creștine ar putea restaura în inima comunităților umane viziunea cosmosului ca matrice creată a fiilor lui Dumnezeu. Diversitatea creației este icoana diversității de uniri din veacul viitor. Ecologia fără Dumnezeu nu e decât un impuls moralizator care nu poate explica lumii rațiunile salvării pământului. Eșecul majorității organizațiilor ecologiste se datorează în mare măsură lipsei de fundament logic a preceptelor ecologiste care privesc lumea ca pe o proprietate a umanității și smulg omul din lume proiectându-l deasupra ei într-o stăpânire discreționară a lumii.
Numai atunci când omul va conștientiza relația sa cu creația lui Dumnezeu și responsabilitatea lui de a uni creația în sine și de a o aduce ca Liturghie lui Dumnezeu, criza consumistă și tehnicistă a societății umane occidentale se va retalia.
Omul trebuie să devină – din distrugător al creației – preot al creației, ridicând natura la vocația ei de imn de slavă și de lumină. Armonia cosmică trebuie să fie izvor de inspirație a omului de a fi în armonie cu sine și cu creația.
Biserica creștină are datoria de a da jos de pe soclu omul ca putere discreționară și distrugătoare a creației și de a explica societății umane că omul este o parte din univers, iar centrul axiologic al universului este Dumnezeu.