Ion Ciomag rămase orfan de părinţi încă din vârstă fragedă. Părinţii lui o duseseră greu, fiind săraci. Din cauza alimentaţiei neîndes­tulătoare şi de rea calitate, încă din timp, mama s-a îmbolnăvit de pelagră devenind o sarcină în plus. Dupa o îndelungată zăcere, în care timp ajunsese şi la nebunie, nefericita femeie se stinse din viaţă. Tatăl a muncit cu curaj, şi când a văzut că nu poate birui nevoile, n-a socotit o ruşine să intre servitor la boier. În cele din urmă a murit şi el, mai mult de bătrâneţe decât de lipsuri...

Rămas singur pe lume, fără altă avere decât braţele sale, Ion trebuia să muncească cu nădejde, ca să poată trăi. Dar un fel de nepăsare puse stăpânire pe el. Muncea în silă şi de mân­tuială. Îi intrase în cap, că oricât s-ar trudi, tot greu are s-o ducă, fiindcă aşa o duseseră şi părinţii lui. Se credea prigonit de soartă şi în cele din urmă nu mai muncea de loc. Lumea din jur muncea de zor, iar Ion dormea dus la umbra din spatele casei. Dojana vecinilor nu servea la nimic, ba îl făcea să se încăpăţâneze şi mai mult.

„Daţi-mi pace, le răspundea Ion, că aşa mi-a fost dat să trăiesc.”

Casa se dărăpă­nase şi se ruinase, încât nu mai avea nici acoperiş. Nefericitul Ion era nevoit să intre sub pat când ploua... În cele din urmă s-a îndurat Dum­nezeu şi l-a luat dintre oameni. A fost îngropat cu farfuria! Iată unde ajunge omul care nu are încredere în puterile sale date de Bunul Dumnezeu (Psalmul 67, 29), şi crede în destin!

(Protosinghelul Nicodim Măndiţă, Capcanele Iadului, Editura Agapis, Botoşani, 2008, pp. 56-57)