Referitor la vârsta când ar trebui să înceapă educaţia copiilor, părerile sunt cel mai adesea împărţite. Unii părinţi cred că, după venirea pe lume a pruncului, pentru o lungă perioadă de timp este nevoie doar de o îngrijire de lucrurile cele din afară ale acestuia. Ei îl privesc pe copil ca pe un fel de pisoi – amuzant, insensibil la influenţele duhovniceşti, închipuindu-şi că până la vârsta de 2-3 ani mintea copilului nu este pregătită pentru însuşirea celor spirituale. O astfel de viziune este greşită, fiind contrară atât ştiinţei, cât şi învăţăturii creştine. Psihologia a constatat că pruncul este cu mult mai receptiv la naştere.

După definiţia unui savant, sufletul copilului se aseamănă cu o „peliculă cinematografică” – foarte sensibilă, care neîncetat surprinde toate simţămintele. Copilul se află încă în leagăn, dar sufletul lui acumulează deja experienţă; este atent la sunete, la imagini, la intonaţiile glasurilor din jur şi surprinde chiar şi starea sufletească a părinţilor. Din toate aceste experienţe, odată cu înţelegerea lui, se formează neîncetat şi subconştientul copilului. Şi toate câte le petrece, zi după zi, devin o parte a personalităţii sale; chiar nu există nici un fel de posibilitate ca aceste „impresii” să fie şterse. În afară de aceasta, psihologia contemporană a tras concluzia că aceste experienţe ale subconştientului din fragedă copilărie au o mare însemnătate pentru dezvoltarea ulterioară a omului.

(Când şi cum începem să-i vorbim copilului despre Dumnezeu, traducere din limba rusă de Gheorghiţă Ciocoi, Editura de Suflet, Bucureşti, 2006, pp. 13-14)