Revoltele care au loc, zilele acestea, în Bucureşti şi în ţară, au creat o tensiune socială pe care o vor analiza specialiștii „binelui comun”. Pentru mine, ele au constituit (și) o invitație la a căuta sursele teologice care fundamentează sensul relaţiei creştinului cu lumea.

Dacă secularizarea este un proces ireversibil, –câţi dintre noi și-ar mai imagina astăzi sisteme medicale sau educaţionale creştine? – adevărata temere a creştinului rămâne, am impresia, secularismul. Dacă auzim şi citim că ţinta creştinului este împărăţia lui Dumnezeu, atunci ce este lumea, şi care este responsabilitatea omului faţă de aceasta? De la creaţie la veac, sensurile „lumii” sunt, în concepţia creştină, mai multe, fapt observabil în primul rând la citirea Sfintelor Scripturi.

Astfel, în Scriptură există cel puţin trei sensuri importante pentru „lume”. Prin lume se poate înţelege, mai întâi, creaţia, veacurile, ansamblul lumii văzute şi nevăzute (ktisis, aion). Pentru că și făptura însăși se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtașă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu (Rom 8:21);În zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile (Evr 1:2). În cadrul unei astfel de înţelegeri a lumii, creştinul este chemat să trăiască o relaţie unitară cu mediul, creaţia şi istoria.

Un al doilea sens al „lumii” este ansamblul realităţii cunoscute, mulţimea tuturor oamenilor (kosmos, oikoumene). Din nou diavolul L-a luat pe un munte înalt și I-a arătat toate împărățiile lumii și slava lor (Mat 4:8); Voi sunteți lumina lumii; nu poate o cetate aflată în vârf de munte să se ascundă (Mat 5:14); Și le-a zis: mergeți în toată lumea și propovăduiți evanghelia la toată făptura (Mc 16:15).

Din acest cadru se poate trece la un înţeles aplicat: lumea devine mulţimea credincioşilor (ilustrând, astfel, aspectul soteriologic, al mântuirii lumii prin Evanghelie). Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii (Ioan 1:29); Căci Dumnezeu așa a iubit lumea încât pe Fiul Său cel Unul născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci sa aibă viață veșnică (3:16); … căci nu am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea (12:47).

Un ultim sens important transmis prin cuvântul „lume” este acela de ansamblu al oamenilor care slujesc răului și care nu îl cunosc pe adevăratul Dumnezeu (kosmos, aion). Dar grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor(Mc 4:19); Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca sa deosebiţi care e voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit (Rom 12:2); Celor bogați în veacul de acum poruncește-le să nu se semețească… (1 Tim 6:17).

Pentru suplimentarea înțelegerii modului în care creștinii sunt (și nu sunt) din (și în) lume ne vine în ajutor un alt text din aceeași perioadă veche, post-apostolică. Încheiem cu un pasaj din Epistola către Diognet (cap. V-VI, trad. D. Fecioru):

Creștinii nu se deosebesc de ceilalți oameni nici prin pământul prin care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în orașe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viață străină. (…) Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viață, biruiesc legile. (…) Ca să spun pe scurt: ce este sufletul în trup, aceasta sunt creștinii în lume… Sufletul locuiește în trup, dar nu este din trup; creștinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume.