Teologia și Spiritualitatea Ortodoxă vorbesc despre „filosofia bolii” sau despre „asumarea sfântă a bolii”, înțelegând prin acestea o amplă lucrare duhovnicească de autocunoaștere și de introspecție, de identificare a originii sau cauzelor suferințelor, de descifrare a înaltelor rațiuni duhovnicești pe care acestea le poartă în ele și de primire a lor cu demnitate și noblețe, cu mulțumire și nădejde în ajutorul și răsplata lui Dumnezeu. Roade ale cunoașterii și ale schimbării cugetului și a felului de viață, ele sunt și expresie a dobândirii și lucrării virtuților creștine înalte: pocăința și smerenia; nădejdea și bucuria sfântă; iubirea și recunoștința.

„Cuptorul suferințelor” - calea spre cununile cerești

Sfântul Ioan Gură de Aur învață că toate necazurile și bolile din această viață au două cauze generale: păcatele personale sau iconomia divină, iar scopul lor general îl constituie smulgerea și întoarcerea omului din brațele fărădelegilor și îndreptarea sa pe calea virtuților creștine și a mântuirii. Dacă, la început, acestea sunt înțelese ca pedepse și forme de certare din partea lui Dumnezeu, pe măsura asumării și a purtării lor cu răbdare și nădejde, i se descoperă sufletului încercat a fi adevărate binecuvântări și fapte de iubire și milostivire ale lui Dumnezeu față de noi, prilej de îndreptare și de mântuire, de răsplată și fericire veșnică.

Necazurile și durerile sunt un prilej de adâncă introspecție și pocăință, căci, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „nenoricirea produce vigoare și face a privi înăuntrul său sufletul ocupat a privi mii de lucruri în afară”. 

Îndemnându-ne să răbdăm boala trupului cu noblețe și cu mulțumire, Sfântul Părinte ne arată care este atitudinea creștină în fața suferințelor. Aceasta nu înseamnă refuz și revoltă, ignorare și negare, ci „sfântă asumare” a lor. Starea lăuntrică prin care trebuie acestea înțelese este cea de înfruntare a lor cu mulțumire și curaj. „Cu cât mai năprasnică e furtuna, spune Sfântul Părinte, cu atât e mai mare premiul, dacă o vei suporta necontenit cu mulțumire și curajul cuvenit”.  După cum acceptarea lor le ușurează povara și durerea, revolta față de ele, dimpotrivă, le sporește apăsarea. „Crezi că dacă blestemi, îți ușurezi suferința?, întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur. Dimpotrivă, ți-o sporești, ți-o faci mai cumplită”. În funcție de atitudinea și conduita noastră în necazuri, le putem ușura, prin înțelegerea sensurilor și scopurilor mântuitoare profunde ale acestora, sau, dimpotrivă, putem adăuga la durerea lor neînțelegerea și neacceptarea noastră. Starea sufletească a celor care suferă cu răbdare necazurile, ne încredințează Părintele antiohian, este „mai puternică decât necazurile”. Pe măsură ce le înțelege și le primește, sufletul creștin primește ajutor, putere și mângâiere din partea lui Dumnezeu, Care, văzând pocăința și întoarcerea noastră, ușurează și alină suferințele și bolile. 

Atitudinea creștină în fața suferinței – ura păcatului și iubirea de Dumnezeu

Atunci când suntem încercați cu dureri trupești sau suferințe sufletești, lucrul cel mai important îl constituie a face „filosofia bolii”, adică a afla cauzele acesora și a lucra la ușurarea și îndepărtarea lor, prin pocăință și răbdare. Nu față de Dumnezeu trebuie să ne revoltăm, ci împotriva păcatelor care ne-au condus în această stare. Cu cât înțelegem acest lucru mai repede, cu atât suferințele noastre sunt mai ușoare și mai scurte. Însă, cu cât încercăm să ne eschivăm și să ne împotrivim, aruncând vina pentru păcatele noastre asupra altora – diavolul, ispita sau semenii – cu atât le prelungim noi înșine și ne adâncim durerile și suferințele.

Cu deosebit discernământ duhovnicesc, Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă următorul sfat: „Noi să facem tot ce depinde de noi și să avem credință curată, încredințați fiind că iscusit este Apărătorul sufletelor noastre. Și negreșit, Cel Care știe mai bine decât noi folosul nostru va rândui lucrurile așa cum se cuvine, după cum este și Lui cu cuviință și nouă de folos, ca să primim și răsplata răbdării, și să fim învredniciți și de iubirea Sa de oameni”.

Arătând că tristețea sau deznădejdea este o armă a diavolului, care „nu se bucură atâta când păcătuim, cât se bucură când deznădăjduim”, Sfântul Părinte ne învață să intensificăm rugăciunea noastră pentru că glasul și lacrimile celui încercat sunt auzite și ascultate de Dumnezeu, iar la momentul potrivit, sunt mângâiate și alinate. „Strigă cu glas mare când te rogi, strigă slăvind pe Dumnezeu”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Așa ți se va ușura și durerea; pentru că, prin aceste cuvinte de mulțumire, diavolul a fost îndepărtat, și ajutorul lui Dumnezeu a venit”. 

În momentele grele și dureroase din viața noastră, Sfântul Ioan ne recomandă „să lepădăm suferințele noastre la sânul lui Dumnezeu” și să ne punem nădejdea în mila și ajutorul Lui pentru că „dacă atunci când îți arăți oamenilor propriile nenorociri și te plângi de nefericirile care te încearcă, resimți o oarecare alinare a durerilor, ca și cum ai ajunge prin mijlocirea cuvântului să răsufli de ușurare, cu atât mai mult, când îl faci pe Domnul tău părtaș la suferințele sufletului tău, primești în schimb o anumită stare de bucurie și mare alinare. Oamenii îndură deseori cu greutate pe care li se plânge și li se tânguie, drept care se îndepărtează și îl resping. Însă Dumnezeu nu face la fel; dimpotrivă, urmărește să I te afli în apropiere și te atrage la Sine, chiar dacă îi împărtășești nefericirile tale de dimineață până seara, ba încă cu atât mai mult te iubește atunci și se apleacă către rugămințile tale”.  

Răbdarea bolilor și a suferințelor devine astfel „cununa cununilor”, pentru că nimic nu egalează în glorie, ca răbdarea în suferințe. Răbdarea este „regina celor mai bune și cununa cununilor. Și așa cum ea domină celelalte virtuți, așa în ea ajunge mai strălucitor chipul celorlalte”. 

A face „filosofia bolii”, înseamnă, în înțelegerea Sfântul Ioan Gură de Aur, „numai un singur lucru să avem în minte: să îndurăm toate cu curaj, fără să ne întrebăm de ce și fără să cercetăm pricinile necazurilor noastre. Nu-i al nostru a ști când necazurile vor lua sfârșit, ci al lui Dumnezeu, Care a îngăduit să vină peste noi; al nostru este a le îndura cu mulțumită și recunoștință. De vom face așa, apoi toate bunătățile se vor revărsa asupra noastră. Dar ca să vină acestea, ca să fim aici pe pământ mai buni, iar dincolo, în Ceruri, mai străluciți, să primim tot ce vine peste noi, mulțumind pentru toate Celui ce știe mai bine decât noi folosul, Celui ce ne iubește mai mult decât părinții noștri”. Sau, cum ne sfătuiește, în mod practic: „Gândește-te, iubite, că necazurile din viață sunt trecătoare, chiar dacă sunt dureroase; bunătățile, însă, pe care le vom primi dincolo sunt veșnice și nemuritoare”. 

Suferințele, durerile și bolile primite cu noblețe și cu mulțumire, cu demnitate și cu răbdare, devin o adevărată mucenicie contemporană sau, cum spune Sfântul Ioan Hrisostom: „Rabdă pentru Dumnezeu și-ți vei câștiga ție cununa mucenicilor!”.