Nicicând duhul lumii nu s-a împăcat cu realitatea dumnezeiască a vieții. În acest sens, scrierile Sfântului Evanghelist Ioan sunt foarte elocvente atunci când subliniază, fără echivoc, antagonismul dintre adevăr-minciună, lumină-întuneric, iubire-ură etc.

 Din acest antagonism al opțiunilor inevitabil se naște conflictul –  întrucât orice alegere înafara Binelui aduce durere, ce poate fi asumată sau justificată. Este conflictul pornit de ura celor ce nu suportă adevărul, lumina, iubirea, ca realități trăibile, posibile în viață, motiv pentru care le vor înecate în tăcere sau trecute în neființă. Această mânie ce se dezlănțuie cu toată greutatea iadului are un singur scop: uciderea. Se vrea ucis orice gând bun, orice stare de duh, orice gest de sănătate sufletească, orice faptă sinceră, orice strop de lumină și cel mai mult, se vrea ucis orice zvâc de viață, în definitiv, viața însăși.

Așa au apărut martirii Bisericii, cei care au sporit Duhul Adevărului și al Iubirii în lume, direct proporțional cu dorința altora de distrugere a lor. Și cu cât erau uciși, cu atât sporea numărul lor, martiriul fiind cea mai productivă cale de convertire la credința în Hristos.

De atunci, de la Hristos și începând cu El, până astăzi, numărul creștinilor martiri în lume este constant. Într-o simplă statistică se poate ușor constata că în fiecare zi, și mai puțin decât atât, undeva în lume, cineva își dă viața pentru Hristos.

Ceea ce este surprinzător este faptul că la întreținerea acestui continuum al martiriului în lume, un mare aport îl au chiar creștinii. Da, am ajuns în acest punct și nu doar în timpurile recente, ci de mult trăim acest frapant și uluitor paradox. Ceea ce-i nou, este un soi de ură a creștinilor față de creștini, care, pe alocuri, o întrece cu mult pe cea a păgânilor. După ce, cândva, acest martiriu produs de creștini se îndrepta doar către păgâni (de exemplu, să ne gândim la perioada cruciadelor), făcând ei martiri în rândurile acelora, astăzi, „creştinii” se ridică împotriva creştinilor în numele dreptăţii intransigente, a moralităţii impecabile şi a investiturilor de drept divin.

Totul plecă de la un soi de așa-zisă conștiință a recompensei pentru violență în numele Domnului, idee inoculată generaţii după generaţii, pe fondul deturnării credinţei către utopii social-politice şi a destructurării Adevărului pentru afirmarea minciunii, laşităţii, ipocriziei şi a tuturor patimilor ascunse sub masca bisericii.

Este clar, avem aceeași ură, aceeași furie diabolică, veche de când lumea, care s-a mutat la alt nivel și îmbracă alte forme. Duhul lumii, susținut de duhurile întunericului (ale iadului rănit ca de moarte, Apc. 13, 3), prin voințele înrobite ale oamenilor, folosește un truc mai rafinat. Și, după ce s-a infiltrat în rândurile creștinilor de masă, care au renunţat voit la exigențele evanghelice, acum atacă din interior, din însăși locul Adevărului din noi, pe care l-a relativizat mai întâi. De aici, din locul lui Hristos în noi, cel rău face victime pe toate liniile, în toate felurile, astfel încât deruta să fie maximă și victimile sigure. Așa omul ajunge să nu mai știe cine-i dușmanul și cine-i binefăcătorul, căci acolo de unde se aștepta salvarea, tocmai de acolo vine toată rana și chiar o rană de care nimeni nu-l mai poate vindeca.

În timpurile recente, răul, diavolul, îmbracă cât mai perfid chipul lui Hristos, folosește numele Lui și toate formele manifestării harului, le confiscă și le umple de veninul urii lui, apoi atacă prin ceea la suprafață pare bun, dar în esență este inima răului.  Este exact profilul evanghelic al lupului îmbrăcat în piele de oaie (Mt. 7, 15). Este cel despre care Hristos ne avertizează că va veni în numele Lui, dar nu în Duhul Lui, și va amăgi chiar și pe cei aleși (Mt. 24, 24). Practic, omul astfel înşelat, foloseşte tot chipul binelui, toate căile lui de manifestare, dar puse în slujba celui rău și de aici rătăcirea rătăcirilor: binele care distruge prin răul care se ascunde sau răul care înveninează în numele binelui formalizat/standardizat. Este dezlănțuirea răului din locul lui Hristos în om (cu totul abandonat de voia și căutările lui) și în numele Lui, ca astfel, răutatea diavolului să se arate peste măsură de rea (Rm. 7, 13) şi să dea impresia falsă că nu el, ci Hristos, Mântuitorul lumii este cel mai mare dușman al ei.

Pe acest traseu al minciunii apar între creştini două tabere în conflict deschis, cu atât mai derutant cu cât nu se ştie cine cu cine se luptă, care-i agresorul şi cine-i victima. Cine martirizează şi cine-i martirizat. Cine şi cui slujeşte, întrucât la suprafaţă toţi şi toate par la fel. Şi ceea ce-i şi mai dureros este că, în cele mai multe cazuri, nu-i un martiriu sângeros, ci este unul la nivelul duhului, care-i cu mult mai periculos și mai perfid. În acest caz, persecutorul cu „chip de creştin” se simte agresat în timp ce agresează şi are pretenţia că-i martir martirizând pe alţii, pentru simplu motiv că el slujeşte binele, dar fără  vreo relaţie cu Binele-Hristos, în numele căruia nu există nicidecum motivaţia violenţei. Nu-i de mirare că acest soi de „martiraj”, impus de cel rău din locul şi în numele Adevărului, vrea cu orice chip să facă mucenici în rândurile „fiilor diavolului” şi chiar caută toate mijloacele de „canonizare” a lor, tocmai ca să viclenească la maxim.

În realitate, cel înşelat este tocmai „creştinul” care a cedat de bunăvoie locul Binelui, al Adevărului şi al Iubirii din el pentru plăcerile iluzorii promise de cel rău, alegere prin care se automartirizează fără folos, devorându-și lăuntric toată energia şi tot chipul normalităţii. Apoi, cu o ură direct proporţională cu cea a distugerii de sine, se năpusteşte asupra oricui dă semne de sănătate, făcând martiri, la propriu, pe cei ce-i sunt în preajmă, dar preferând, înadins, pe cei de o credinţă cu el. Nu de alta, dar victima e mai sigură!

E timpul discernământului, al mărturisirii, al mărturiei, al Adevărului întrupat prin toată forţa iubirii.

E de maximă urgenţă o discernere între creştini şi „creştini”. Între cei cu Duhul lui Hristos şi cei cu duhul cel rău, pentru a nu suferi prosteşte. Distincţia, în noi şi între noi, o face o singură calitate: smerenia ca stare de adevăr fiinţial. Căci, numai în Duhul Adevărului, creştinii ucid duhul minciunii, singurul martiriu legitim prin care nu ne facem vinovaţi.