În miez de zi, atunci când soarele îți topește parc' și cele mai ascunse gânduri, de fântâna lui Iacov se apropie gânditoare Photinia și găletușa ei de toate zilele. Când își ridică fruntea, femeia rămâne încremenită. Pe ghizdeaua fântânii patriarhului, se odihnea o altă Fântână... nefăcută de mâini omenești. Era Logosul cel de-a pururi însetat după inima omului. Ațintindu-și ochii plini cu flacără vâlvâietoare asupra chipului ei, îi zise șoptit:

- Cât de frumoasă eşti tu, sora mea, mireasa mea... tu mi-ai robit inima numai c-o privire a ta [Cânt. 4:9]. Dă-mi să beau [Fac. 24:45]. Vreau să te beau. Mi-e sete [Ioan 19:28].
- Cum Tu, puiule de Leu din Iuda [Fac. 49:9], Izvorule al vieții [Ps. 35:9], Apă și Rîule limpede precum cristalul [Apoc. 22:1], ceri de la mine să bei?
- Eu sunt cel ce am săpat fântâni şi am băut apă şi am secat sub paşii mei toate pâraiele Egiptului [Ier. 37:25].
- Dar ce-ai găsit în mine? Sunt seacă, stearpă și sluțită.
- Cât de dulce, când te smerești, eşti tu sora mea mireasă; şi mai dulce decât vinul este mângâierea ta. Și mireasma ta plăcută este mai presus de orice mir [Cânt. 4:10]. Mai dulce decât vinul e apa dorinței pentru veșnicie pe care am sădit-o în măruntaiele tale atunci când te-am zidit [Eccl. 3:11].
- Inima mi-a tresărit! [Cânt. 5:4]. Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe o brăţară! Că iubirea ca moartea e de tare şi ca iadul de grozavă este gelozia [Cânt: 8:6].
- Strigă-ți bărbatul! cuvântă deodată poruncitor Cuvântul.
- Dar... și Photinia își lăsă rușinată privirea în jos.
- Nu ai bărbat. Știu. Toți pe care i-ai avut m-au părăsit pe Mine izvorul vieții și și-au săpat fântâni sparte care nu pot păstra apa [Ier. 2:13].
- Tu ești singurul meu Mire... Ești grădină încuiată, fântână acoperită și izvor pecetluit... Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul [Cânt. 1:1].
- Te iubesc. Deci nu vei muri niciodată.
- Nu voi muri, ci voi fi vie, și voi povesti lucrările Tale [Ps. 117:17].
După această convorbire, Biserica (fiindcă așa s-a chemat Photinia după scufundarea în apele Fântânii) a plecat în lume să-l vestească... Și mergând, inima-i cânta:

«Te port în suflet, ca pe-un vas de preț,
Ca pe-o comoară-nchisă cu peceți,
Te port în trup, în sânii albi și grei,
Cum poartă rodia sămânța ei.
Te port în minte, ca pe-un imn sfințit,
Un cântec vechi, cu crai din Răsărit.
Și port la gât, neprețuit șirag,
Strânsoarea cald-a brațului tău drag».