Din cărțile Noului Testament, aflăm, printre altele, de cea de-a doua Venire a Domnului Hristos, însă, nu în calitate de Mântuitor, ca la Întrupare, ci în calitatea Sa de Judecător suprem al lumii (Fapte 1, 11; 10, 42, 18, 31; II Tim. 4, 1; I Petru 4, 5-6). Atunci, înaintea sfinților îngeri și în prezența tuturor oamenilor care s-au perindat pe pământ de-a lungul secolelor și mileniilor, vor fi date pe față toate faptele și vorbele fiecărui ins, precum și gândurile cele mai ascunse (I Cor. 4, 5) și fiecare va da socoteală de sine însuși (Rom. 14, 12). Judecata universală va fi definitivă, solemnă, egală și nepărtinitoare. Ea va fi și înfricoșătoare, pentru că oricât de buni ni s-ar părea că suntem, nu știm cum ne aflăm de fapt în fața lui Dumnezeu și nu suntem pe deplin încredințați dacă am înmulțit toți talanții, altfel spus, toate darurile care ne-au fost dăruite de Bunul Mântuitor și nu cunoaștem toate consecințele faptelor noastre bune sau rele, în timp. Fiecărei persoane îi vor fi cerute la această ultimă evaluare roadele virtuţilor, pe măsura darurilor și binefacerilor primite de la Dumnezeu. Se va cere de la fiecare să arate roadele credinţei și ale iubirii, luându-se în seamă gradul de cunoaştere şi modul în care s-a folosit de voia și libertatea lui, ca şi de faptul că a auzit sau nu cuvântul lui Dumnezeu. Părinții bisericești ne învață că vom fi întrebați nu doar despre răul pe care l-am săvârșit noi înșine, ci și de relele pe care le-au comis alții din pricina noastră. Ni se va cere socoteală nu doar despre bunătățile pe care nu le-am săvârșit deși am avut putința pentru aceasta, ci și de binele pe care nu l-au împlinit alții, opriți sau împiedicați fiind de noi. Și fiecare se va regăsi la această ultimă evaluare în tot ceea ce a adus bun sau rău în ansamblul umanității. Fiecare om va putea vedea acum amplificarea binelui sau răului săvârșit de el pe parcursul vieții și consecințele uriașe ale faptelor sale. De aceea judecata oamenilor nu se poate face completamente sau exhaustiv decât la sfârșitul istoriei, când urmările faptelor noastre își dezvăluie caracterul bun sau rău în chip desăvârșit.

Criteriul general după care se va face diferențierea în mântuiți și osândiți, la judecata universală, va fi atitudinea practică și iubitoare pe care fiecare a avut-o, în viața de aici, față de aproapele aflat în suferință sau nevoi, Dreptul Judecător declarându-se solidar cu toți cei nevolnici (Matei 25, 32-46). Întrucât imboldul spre ajutorarea aproapelui aflat în lipsuri și nevoi este sădit de Dumnezeu în cugetul și inima fiecăruia dintre noi (Matei 5, 46-47; Rom. 2, 6-15), nimeni nu va putea pretinde că n-a cunoscut această îndatorire. Pentru creștini, judecata se va face după criteriul atitudinii față de Evanghelia lui Hristos, Care le-a revelat ceea ce trebuie să îndeplinească, să înlăture și să evite, spre a deveni fii și moștenitori ai Împărăției Sale. De împlinirea celor menționate în Sfânta Evanghelie va depinde, pentru fiecare creștin, rezultatul judecății universale.

În literatura patristică ni se subliniază, cu referire la criteriile judecății celei din urmă, faptul că Mântuitorul nu ne cere ceva aproape imposibil de realizat, sau fapte realizabile cu mari și îndelungi eforturi și anume, nu ne spune: „Am fost bolnav și M-ați vindecat”, ci doar „M-ați cercetat”, adică ați venit la Mine, M-ați vizitat. Cu toții cred că subscriem la cele spuse de Ecclesiast (4, 10): „vae soli!”, adică „vai de cel singur!”, vorbă împrumutată și de antíci. Ce mare bucurie ne face cineva care ne vizitează atunci când ne aflăm pe patul suferinței! Simpla prezență și faptul de a ne fi alături la greu, ne pacifică, ne înjumătățește durerea sufletului și a trupului atins de boală, ne insuflă speranță și ne exaltă sufletul. Dintre cele ce caracterizează firea noastră umană este și faptul de fi solidari unii cu alții.

Continuând, Mântuitorul spune: „În temniță am fost și ați venit la Mine”. Nu menționează: „În temniță am fost și M-ați pus în libertate sau M-ați dezrobit”, ci ne cere minimum de efort: „ați venit la Mine”. Foarte benefică îi este unui penitent privat de libertate simpla vizită dezinteresată a celuilalt. Când cădem în păcate și patimi, de multe ori cădem singuri, însă atunci când ne ridicăm, avem nevoie de mâna caldă și fermă a celuilalt care să ne ajute spre a ne ridica din adâncurile întunericului diverselor patimi. „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost și M-ați primit”, va mai spune Mântuitorul. Ne vom bucura atunci că am primit pe cei mai mici și neajutorați în sufletele noastre, în preocupările noastre, nu ne-au fost indiferenți, ci le-am fost sprijin în nevoi, i-am găzduit pe ei în numele Lui și prin aceasta L-am primit pe El în sufletele noastre, le-am oferit din bunurile noastre, căci de aceea se numesc ele „bunuri”, ca să împlinim binele prin oferirea lor și altora, neoprind circuitul iubirii dumnezeiești prin egoismul și zgârcenia noastră.Iubirea este prețul cu care putem dobândi nu doar fericirea acestei vieți caduce, ci și Împărăția lui Dumnezeu pe veci.

Fiul lui Dumnezeu ne-a încredințat că de-a dreapta Sa, la judecata finală, vor fi așezați numai aceia care au săvârșit faptele milei trupești și sufletești față de semenii lor. Astfel, dobândirea fericirii veșnice este condiționată, pentru orice credincios, de slujirea lui Dumnezeu prin slujirea aproapelui. Mare dreptate are Fericitul Augustin când precizează:„Primește această scurtă poruncă: Iubește și fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi, să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire; dacă ierți, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcină nu poate ieși decât binele” (In Epist. Ioan, VII, 8, P. L. 35, col. 2033).Iubirea adevărată și curată nu poate cultiva păcatul și nici înmulți răul. Acest mare scriitor bisericesc nu doar a vorbit cu atâta profunzime și atâta patos sufletesc despre taina iubirii, ci el însuși a fost mânat de iubire în toate faptele vieții lui de după botezul creștin, precum singur mărturisește în Confesiunile sale: „Iubirea mea e povara mea: oriunde sunt mânat, de ea sunt mânat” (cartea 13, 9).

Astfel, în dimineața învierii care va veni după apusul vieții tuturor oamenilor, vom fi întrebați mai ales în legătură cu iubirea: cât de mult am iubit noi pe Dumnezeu și pe semenii noștri, căci iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele sunt cele două fețe ale unei iubiri desăvârșite.