Priviţi în adâncime şi veţi vedea un prizonier legat de mâini şi de picioare, împins de colo-colo fără voia lui, pradă autoamăgirii, închipuindu-şi însă că se bucură de toată libertatea. Lanţurile prizonierului sunt atracţiile faţă de diferite persoane şi lucruri din jurul său, de care ne este greu să ne desprindem de bunăvoie şi ne doare despărţirea, când ni le iau alţii. La fel cum un peşte prins în undiţă mai înoată încă, dar în nici un caz nu mai departe de cât îi permite aţa, sau la fel cum o pasăre închisă în colivie zboară şi umblă, dar în nici un caz dincolo de pereţii coliviei – tot aşa, pasiunile îi lasă sufletului o anumită libertate de acţiune după voia lui, câtă vreme nu se atinge de obiectul pasiunii. Dar, când vine vorba de acesta, sufletul îşi iese cu totul din frâu. Cu cât avem mai multe pasiuni, cu atât mai îngust ne este spaţiul de libertate. Dar se întâmplă ca unii să fie cu totul legaţi, încât să nu fie în stare să facă nici o mişcare într-o direcţie fără să-şi pricinuiască durere dintr-alta. La fel ca acela care, mergând prin pădure, s-a încâlcit cu mâinile şi picioarele şi cu hainele într-o iarbă lipicioasă: oricum şi-ar mişca vreun umăr, se simte legat, întocmai se simte cel ce se lasă atras de multe lucruri create. Notaţi aceasta ca pe a treia trăsătură a stării noastre lăuntrice: împătimirea. Trăsătura sfinţilor opusă acesteia este desprinderea de toate, libertatea inimii, independenţa lăuntrică. Între acestea două se află strădania de eliberare a inimii de pasiuni.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, p. 169)