Termenii gr. homologetēs / lat. confessor (mărturisitor) şi gr. martys / lat. martyr (martir, mucenic) au fost folosiţi iniţial ca termeni sinonimi pentru toţi aceşti creştini care au preferat persecuţia renunţării la credinţă. Începând din a doua jumătate a secolul al II-lea (cu o primă mărturie legată de persecuţiile de la Lyon, din 177 d.Hr.), prin uzul diferenţiat a început să se evoce diferenţa dintre cei care şi-au dat viaţa datorită persecuţiei şi cei care i-au supravieţuit (cf. Tertulian, De punitia 22, 3).

Eusebiu din Cezareea (despre mărturisitorii de la Lyon): Aceşti martiri au devenit în cea mai mare măsură următorii şi imitatorii lui Hristos, Cel care „fiind în chipul lui Dumnezeu, nu răpire a socotit a fi întocmai cu El” (Filipeni 2-6), dar, deşi se aflau în aşa mare slavă, mărturisind (că sunt creştini nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori, fiind sfâşiaţi de fiare şi având în jurul trupului arsuri, semne şi răni, nu numai că nu s-au numit pe ei înşişi „martiri”, ci nu ne-au îngăduit nici nouă să ne adresăm lor cu acest nume, ci, dacă vreodată cineva dintre noi îi numea astfel prin scris sau prin cuvânt, ei ne mustrau cu asprime. Căci ei dădeau cu bucurie numele de martir lui Hristos, credinciosului și adevăratului mărturisitor, Cel dintâi născut din morți și începătorul vieții în Dumnezeu. Și, amintind de martirii care și-au dat sufletul în chinuri, ziceau: „Aceia sunt, într-adevăr, martiri, pe care Hristos i-a învrednicit să-i ia la Sine prin mărturisire, pecetluind cu moartea mucenicia lor, iar noi suntem mărturisitori mici și smeriți”. (Ist. bis. 5, 2, 2-3 trad. Rămureanu: Actele martirice, ed. 1997, 79)

Spre mijlocul secolul al III-lea, s-a putut face o distincție între mărturisirea publică (în fața tribunalului) și cea particulară (prin gestul fugii de persecutor; cf. Sf. Ciprian, De Lapsis 3). Dublarea credinţei interioare cu mărturisirea exterioară este o necesitate şi o caracteristică ce defineşte creştinismul ca religie a martiriului, prin asemănare cu iudaismul târziu (cf. 2 Macabei 6-7) și spre deosebire de celelalte religii.

Origen: Căci se înşală pe ei înşişi cei care socotesc căpentru a încheia cuviincios viața „în Hristos” ar fi de ajuns cuvântul: „se crede cu inima spre dreptate”, fără să mai adaugi și continuarea : „iar cu gura se mărturisește spre mântuire” (Rom. 10:10). (Exortație la martiriu, trad. Bodogae: Scrieri alese IV (PSB 9), 355)

Flavius Josephus: Venerația cu care ne apropiem de cărțile noastre este întărită de fapte. (…) Încă de la naștere, tuturor iudeilor li s-a insuflat convingerea că aceste cărți conțin învățăturile lui Dumnezeu și de aceea le rămân mereu credincioși, fiind gata să moară oricând de dragul lor, dacă este nevoie. Frecvenți au fost văzuți prizonieri iudei care au îndurat în amfiteatre sau au murit în felurite chipuri, neadmițând să vorbească un cuvânt potrivnic legilor ori scrierilor legate de datinile acestora. Care dintre greci ar fi suferit atât de mult pentru o asemenea pricină sau ar fi răbdat o mică pagubă, chiar dacă toate lucrările lor ar fi fost în pericol să dispară?  (De Judaeorum vetustate = Contra lui Apion 1, 8, 42-44, trad. Acsan: Autobiografie. Contra lui Apion, Hasefer, București, 2002, 81)

*

Suplimentar:

„Confessore”, în Nuovo dizionario patristico e di antichità cristiane, I, Genova, 2006, 1162-1163 (O. Jiménez); Actele martirice, studiu introd., trad. și note de I. Rămureanu, PSB 11, EIBMBOR, București, 1982 (și ed. 1997).

N.B. Pentru a nu încărca textul, trimiterile noastre pot fi mai puțin complete, în cazul titlurilor foarte cunoscute. Precizări sau alte referințe pot fi obținute la solicitarea cititorilor. Traducerile fără indicarea unui autor ne aparțin.