Siria joacă un rol central în istoria creștinismului. Dietmar W. Winkler, decan al Facultăţii de Teologie Catolică din Salzburg, unde predă Patrologie şi Istorie bisericească, subliniază importanţa spaţiului sirian pentru teologie și Biserică. Într-un articol din 4 aprilie 2025, apărut pe platforma online Feinschwarz. Theologisches Feuilleton şi publicat acum într-o ediţie actualizată, în traducere românească, domnul profesor accentuează starea de nelinişte în care trăiesc mai departe creştinii din Siria, chiar şi după schimbarea de regim petrecută abrupt la sfârşitul anului 2024. Din nefericire, în ziua de duminică, 22 iunie 2025, am primit o nouă confirmare tragică a faptului că a fi creştin în Siria înseamnă a-ţi asuma riscul de a plăti credinţa cu preţul vieţii: Biserica greco-ortodoxă Mar Elias din Dweilaa (Damasc) a fost ţinta unui atentat sinucigaş islamist, în timpul Sfintei Liturghii, în urma căruia peste 20 de creştini şi-au pierdut viaţa, iar alţi 60 au fost răniţi. Cei care planifică asemenea atrocităţi au în vedere eliminarea prezenţei creştine din Siria, poate chiar din întregul Orient. Astfel, este cu atât mai important să nu uităm de ce este esenţial ca lumea creştină să sprijine cu hotărâre continuarea vieţii creştine pe pământ sirian. Textul de mai jos ne oferă suficiente motive pentru a susţine acest deziderat.

În cursul zilei de luni [23 iunie 2025, n. trad.], sute de persoane au adus un omagiu victimelor atacului terorist comis duminică în Biserica Ortodoxă Sfântul Ilie din Damasc. În biserica grav avariată, curățată provizoriu, patriarhul ortodox al Antiohiei, Ioan al X-lea, patriarhul siro-ortodox, Aphrem al II-lea, și patriarhul greco-catolic melkit, Youssef I Absi, au transmis un semnal puternic de solidaritate ecumenică, exprimându-și împreună durerea și solidaritatea cu Biserica-soră îndurerată. În discursul său, patriarhul Ioan al X-lea a subliniat importanța coeziunii sociale. Atacatorii nu trebuie să reuşească în încercarea lor de a semăna discordie – a subliniat el – deoarece creştinii şi musulmanii trebuie să rămână profund uniţi în faţa violenţei şi terorii, lucrând împreună pentru pace.

Deși noile autorităţi instalate după căderea președintelui Bashar al-Assad au transmis inițial semnale pozitive privind o posibilă cooperare constructivă cu reprezentanții Bisericii, în rândul creștinilor se amplifică din nou un profund sentiment de îngrijorare. Din cei circa 1,5 milioane de creștini care trăiau în Siria înainte de începerea războiului civil, se crede că doar 300.000 se mai află acum în ţară. Episcopul Mariano Crociata, președinte al Comisiei Conferinţelor Episcopilor Catolici din Uniunea Europeană (COMECE), a solicitat recent Uniunii Europene să consolideze protecţia comunităţilor creștine din Siria. În declaraţia sa, el a avertizat insistent asupra posibilei dispariţii a populaţiei creștine din ţară și a accentuat următoarele: „Dispariţia lor ar fi o tragedie, nu numai pentru Siria, ci și pentru stabilitatea regiunii și a lumii”.

Ce ar fi fost creștinismul fără Siria?

Adeseori se trece cu vederea faptul că Siria joacă un rol central în istoria creștinismului. Începuturile lui nu se află doar în Ierusalim, ci și în Damasc și Antiohia, de unde Evanghelia a fost dusă spre est, până în Asia Centrală, India și China, precum și spre vest, către lumea greco-romană. Întrebarea importantă nu este doar ce ar fi Siria fără creștini, ci mai degrabă aceasta: Ce ar fi fost creștinismul fără Siria?

În epoca creștinismului timpuriu, provincia Siria coincidea doar parţial cu teritoriul naţional de astăzi, ale cărui graniţe au fost delimitate abia după războaiele mondiale. Astfel, zona din jurul oraşului Antakya, vechiul Antiohia, aparţine în prezent Turciei, după ce Franţa a cedat-o, cu puţin timp înainte de sfârșitul mandatului ei, pentru a preveni intrarea Turciei în război de partea puterilor Axei. Aşadar, şi regiunea de frontieră siriano-turcă trebuie inclusă în teritoriul Siriei, atunci când ne referim la perioada creștinismului antic. Mai mulţi lideri bisericești rezidenţi în Damasc sau în Liban poartă și astăzi titlul de „Patriarh al Antiohiei”, printre aceștia se numără patriarhii greco-ortodox, siro-ortodox, melkit, siro-catolic și maronit.

Antiohia, capitala provinciei romane Siria, a fost unul dintre cele mai importante orașe antice, fiind caracterizat prin diversitate culturală și lingvistică. Până la sfârșitul Imperiului Persan, aramaica, mai precis siro-aramaica sau siriaca (veche), a fost limba oficială şi lingua franca în Orientul Apropiat. Aramaica clasică de vest a fost limba maternă a lui Iisus. Odată cu elenizarea adusă de Alexandru cel Mare, greaca a devenit a doua limbă de circulație.

Antiohia a reprezentat principalul punct de plecare pentru răspândirea Evangheliei

De asemenea, Antiohia a găzduit una dintre cele mai vechi comunităţi creştine. Conform Faptelor Apostolilor (11, 26), aici au fost numiţi pentru prima dată „creștinii” discipolii lui Iisus. Deși toţi creștinii se raportează pe bună dreptate la Ierusalim, orașul și-a pierdut importanţa vreme de secole, în urma războiului iudeo-roman (66-73) și a refugiului primei comunităţi bisericești către Iordania. Prin urmare, Antiohia a devenit principalul punct de plecare pentru răspândirea Evangheliei. Poziţia geopolitică specială a Antiohiei ca nod al unor importante rute comerciale, de transport și militare a făcut din oraș un punct de plecare central pentru misiunea creștină. În Faptele Apostolilor, sunt menţionate numeroase destinaţii ale lui Pavel, Barnaba, Sila și Timotei, printre care Asia Mică, Cilicia, Grecia, Cipru, Siria și Arabia.

Cu toate acestea, autorul Luca se concentrează în principal pe răspândirea creștinismului înspre vest, în special spre Grecia și Roma. El menţionează Damascul doar marginal, deși acolo exista deja o comunitate a discipolilor lui Iisus înainte de Pavel, care probabil a luat fiinţă la scurt timp după prima Biserică din Ierusalim. Luca menţionează numele lui Anania în Faptele Apostolilor (cap. 9), persoana care i-a deschis ochii persecutorului orb și furios al creștinilor după evenimentul convertirii sale. Convertirea lui Pavel în actuala capitală a Siriei nu numai că a marcat dezvoltarea creștinismului timpuriu, dar fără îndoială că a avut consecinţe profunde și asupra istoriei mondiale. Prin intermediul călătoriilor misionare ale lui Pavel, creștinismul a depășit graniţele iudaismului și a pus astfel bazele evoluţiei sale către o religie mondială.

Alături de tradiția latino-occidentală și de cea greco-bizantină, creștinismul siriac reprezintă a treia ramură majoră a creștinismului

Un alt centru important al creștinismului sirian a fost Edessa (astăzi Urfa, în Turcia), oraş situat în nordul Siriei antice târzii, în zona nordică a Mesopotamiei (Osrhoene). Dialectul aramaic al orașului, „siriaca”, a definit un întreg filon al tradiţiei creștine și a ajuns cea mai importantă limbă a creștinismului siriac. Comunitatea creștină din Edessa a luat naştere, probabil, în același timp cu cea din Antiohia. De aici, creștinismul siriac s-a răspândit de-a lungul unor rute comerciale importante, prin intermediul soldaţilor, negustorilor și al călătorilor, către Mesopotamia, Persia și India. În secolele următoare, a ajuns chiar de-a lungul Drumurilor Mătăsii, până la Marea Galbenă. 

Alături de tradiţia latino-occidentală și de cea greco-bizantină, creștinismul siriac reprezintă a treia ramură majoră a creștinismului. Mai multe Biserici fac parte, până astăzi, din această ramură. În tradiţia siriacă de vest avem Biserica Siro-Ortodoxă a Antiohiei și Biserica Ortodoxă Malankara din India, precum și Biserica Catolică Maronită, Biserica Siro-Catolică şi Biserica Catolică Malankara. În tradiția siriacă de est (siro-orientală), acestea sunt Biserica Asiriană a Răsăritului și cele două Biserici unite cu Roma: Caldeeană şi Siro-Malabar (India).

Prin urmare, importanţa Siriei pentru creștinism este vizibilă la mai multe niveluri, în tradiţiile bisericești vii, dar aflate în mare pericol, în patrimoniul patristic și spiritual, în tradiţia monahală și în reflecţia teologică. Iată doar câteva exemple: de aici provine Didahia, un regulament bisericesc scris în jurul anului 100 și, prin urmare, cel mai vechi regulament bisericesc care s-a păstrat, precum și unul dintre cele mai importante documente ale perioadei post-apostolice, care oferă informaţii despre primele structuri eclesiale și despre liturghie. Taţian Sirianul († ca. 170) a scris Diatesseronul, prima armonizare a Evangheliilor, în care a îmbinat cele patru Evanghelii canonice cu elemente apocrife. Alte scrieri apocrife, precum Faptele lui Ioan, Scrierile lui Iacov, Faptele lui Toma și Evanghelia lui Toma, stau mărturie pentru diversitatea timpurie a creștinismului sirian. Nu trebuie uitate profundele reflecţii filosofice și teologice ale lui Bardesanes, filosoful arameean († 222). Doctrina Addai (secolul al IV-lea) aminteşte chiar un presupus schimb de scrisori între Iisus și regele Abgar Ukama din Edessa.

Siria este un leagăn al creștinismului și un punct de plecare esenţial

În Siria s-a păstrat cea mai veche casă-biserică creștină din perioada pre-constantinopolitană (cca 233/234), identificabilă cu încredere: săpăturile din Dura Europos indică o sală de întâlnire pentru aproximativ 60 de credincioși. Ruinele unui număr de aproximativ 700 de așezări sătești, din perioada romană târzie, locuite de o populaţie predominant creștină începând cu secolul al IV-lea, pot fi încă văzute în nordul masivului calcaros sirian. Impresionantul complex mănăstiresc de la Qalʿat Simʿan, grupat în jurul rămășiţelor de la coloanele Sfântului Simeon (secolul al IV-lea), stă mărturie pentru dezvoltarea independentă a tradiţiilor ascetice și monahale siriene și dovedește că Siria, ca și Egiptul, a jucat un rol central în apariţia monahismului timpuriu. Siria este un leagăn al creștinismului și un punct de plecare esenţial.

În regiunea siriană, a apărut un model teologic care, spre deosebire de creștinismul european, nu se baza pe filosofia analitică a grecilor. Acesta respingea terminologia fixă, deoarece încercările de a cuprinde taina credinţei în concepte precise erau considerate inadecvate. Punctul forte al teologiei siro-aramaice constă în faptul că a recurs la limbaj poetic, paradox și metaforă. În special în teologia siriacă timpurie, de exemplu la Afrahat, înţeleptul persan († cca 345), și la poetul-teolog Efrem Sirul († 373), acest limbaj poetic prinde viaţă în numeroase imagini și simboluri. Această abordare a marcat liturghiile Bisericilor de tradiţie siriacă, care păstrează acest bogat tezaur până astăzi.

Deși Evanghelia își are originea în spaţiul siriano-arameean și deși a existat întotdeauna o tradiţie creștină siro-aramaică, acest lucru este adesea trecut cu vederea. La nivel teologic, aceasta înseamnă nesocotirea pluralităţii timpurii a creștinismului și orientarea unilaterală a acestuia către Vest.

Siria este un leagăn al creștinismului și un punct de plecare esenţial: din Antiohia și Damasc, credinţa creștină s-a răspândit către Europa, în forma sa greacă, și către Asia, în forma siro-aramaică. Atunci când leagănul lipsește, devii dezrădăcinat.

Despre autor: Dietmar W. Winkler (n. 1963) este decan al Facultăţii de Teologie Catolică din cadrul Paris Lodron Universität Salzburg, unde predă Patrologie şi Istorie bisericească din anul 2005. Între domeniile de competenţă şi cercetare ale domniei sale se numără istoria, teologia şi situaţia socio-politică a Bisericilor creştine din Orient. Printre altele, este directorul academic al dialogurilor neoficiale Pro Oriente cu Bisericile Ortodoxe Orientale și cu Bisericile de tradiție siriacă. Este cunoscut în ţara noastră şi prin câteva publicaţii apărute în traducere românească: W. Baum, D.W. Winkler, Biserica Asiriană a Răsăritului: o scurtă istorie a creştinismului siro-oriental, Doxologia, Iaşi, 2020; D.W. Winkler, K. Augustin, Bisericile din Răsărit. O scurtă prezentare, Bucureşti, 2003. 

Introducere şi traducere din limba germană de dr. Andrei Macar