Astăzi, deși distanțele sunt parcurse ușor și comod cu mașini personale, numărul pelerinilor s-a redus semnificativ, iar apele oamenilor s-au transformat în albii uscate, pe care mai rătăcesc, ca amintire, câțiva urmași solitari ai vechilor închinători. Totuși, aceștia vin cu credință statornică, fiind acea frământătură mică ce înalță aluatul credinței. Drumul lor nu merge direct către hramul Neamțului, ci urcă șerpuitor prin schiturile și mănăstirile din jur, precum Văratec, Agapia, Agapia Veche, Sihla, Sihăstria, Secu, până la destinația finală, Mănăstirea Neamț. Pelerinii călătoresc cu autocare, mașini, iar mai rar cu căruțe, așa cum o fac cei din satele învecinate sau cei care încă mai au un cal.

Dar adevărații pelerini de astăzi merg mai ales pedestru, apostolește. Despre această categorie de pelerini aș vrea să vorbesc. Cu aproape o săptămână înainte de marea sărbătoare a Înălțării Domnului pleacă din baștina lor, în grupuri mai mari sau mai mici, spre Mănăstirea Neamț. Pe jos, cu rucsacul ori traista în spate și credința în suflet, bărbați puternici la virtute, femei și copile cu inimi la fel de bărbate pornesc din satele de dincolo de Munții Stânișoarei și coboară ușor, pe poteci știute și bătătorite de sute de ani de strămoșii lor, spre lăcașurile de închinare nemțene.

Oare ce îi face pe acești oameni să se angajeze la o asemenea osteneală? Până nu demult, mănăstirile erau cercetate de credincioși mai ales pentru duhovnicii harismatici, precum Sfinții Paisie, Cleopa, Iustin și alții. Am rămas mai săraci prin mutarea lor pe tărâmul celălalt, dar pelerinii Înălțării Domnului continuă să împlinească rânduiala ancestrală. Poartă cu ei o taină cunoscută doar de ei și mărturisită tacit prin osteneală și rugăciune purtată în inimi și pe buze. Această taină li se dezvăluie doar lor, pe drumul anevoios al muntelui. Pășesc cu băgare de seamă, cu sfială, pe locuri ce păstrează pașii Cuvioasei Teodora, ai Sfântului Episcop Ioan cel Străin și ai multor cuvioși știuți doar de Dumnezeu. Chipul acestor pelerini, pacea și bucuria ce le strălucește în priviri contaminează, cucerește! În mănăstiri, unde fac popas, călugării îi așteaptă cu drag. Îi ospătează, le dau loc de odihnă și merinde pentru suflet: Sfânta Liturghie și Sfântul Maslu.

Și în anul acesta, când zi și noapte cerul și-a vărsat belșugul de apă, pelerinii lui Hristos au venit la Mănăstirea Neamț pe jos. Grupul de pelerini din Mălinii Sucevei, care an de an fac acest pelerinaj de suflet, nu s-a împiedicat de frig și ploaie, de greutatea drumului și oboseală, de rucsacul și hainele ude. Omului întraripat de dumnezeiescul dor și cele anevoioase i se par ușoare.

Iată că flacăra credinței și tradițiile noastre sfinte sunt duse mai departe de către inimi mișcate de adierea Duhului Sfânt. Printre ei se află și mulți bătrâni cu vârsta, dar tineri cu duhul. Între aceștia se numără doi prieteni, închinători la hramul de la Neamț de vreo trei decenii; sunt nelipsiți de la această manifestare a credinței: Moșul Ghiță din satul Hârtop, Preutești – Suceava, de 85 de ani, și Moșul Ghiță din Pașcani, în vârstă de 81 de ani, merg pe jos din mănăstire în mănăstire, spre ținta finală: Mănăstirea Neamț.

Dar pelerinajul capătă suflu viu mai ales prin prezența tinerilor, care preiau din mers ștafeta bunicilor. Anul acesta, împreună cu închinătorii pelerini pedeștri, au participat cu entuziasm adolescentin și eleve ale Liceului Teologic Ortodox „Cuvioasa Parascheva” Agapia. Maturitatea duhovnicească și stăruința lor în acest anevoios pelerinaj, mai ales în anul în care drumul s-a făcut în bună parte prin ploaie, arată că ele se trag din familie binecuvântată și își onorează numele și neamul, dând și dovadă de credincioșie jertfelnică. (Prof. Monahia Maria Giosanu)