Dar în ce chip este Dumnezeu, adică cum îl socoteşti a fi (pe Acesta) în mintea ta? Oare îl socoteşti pe Dânsul pe scaun şezând, vechi de zile şi păr alb având? Îînchipuire e aceasta, şi numai asemănare, căci Dumnezeu fără trup este şi nevăzut este. Gândeşti că are El picioare, dar în ce chip? Oare picioare ca de foc, dar pentru ce? Ca în grădina cea neajunsă, acestea şi alte locuri să le înconjoare şi să le plinească toate. Oare îl socoteşti pe El că are mâini şi încă, late, pentru ce? Ca să dăruiască cu prisosinţă. Dar de la cine ia Acesta, Cel ce pe toate le stăpâneşte? Deci toate aceste nume, asemănare sunt, iar nu lucru care e întru Dumnezeu. Căci nu cu mâinile dăruieşte, ci cu iubirea de oameni şi după judecăţile Sale ia cele nearătate de la cine voieşte. Oare ochi să aibă, dar în ce chip? Repezi sau de foc şi departe-văzători?! Dar Acela este tot ochi; tot, toate şi întru toţi. Pentru aceea şi pe scaunul slavei Sale, precum S-a văzut şezând, cu pace toate le îndreptează, din toate le priveşte, toate le vede de departe cu prea înţeleapta Sa purtare de grijă, toate le tocmeşte cu bună rânduială şi asupra tuturor întocmai veghează. Iar deşi este foarte lin, cine va îndrăzni să stea înaintea Feţei Lui? Pentru că păsările care umplu văzduhul, fiarele care hălăduiesc prin locuri neumblate şi peştii cei mari care se ascund în adâncurile apelor se tem de Dânsul. Multe mulţimi de mii ale puterilor celor fără de trupuri merg înainte şi umblă după Dânsul (Dan 7, 10); în faţa Lui, munţii se topesc şi pământul se cutremură, foc înaintea Lui curge ca râul şi morţii de glasul Lui se scoală din morminte.

Atât e de mare, atât e de puternic, atât e de înfricoşat Dumnezeul nostru (Ambrozie 31), însă El nu Se bucură aşa de mărirea Sa cum Se îngrijeşte de mântuirea noastră, nici nu se tulbură de a Sa defăimare, cât îi pare rău de pierzarea noastră.

(Colecție coordonată de Ignatie Monahul, Povățuiri creștine pentru tineri, Editura Anastasia, București, 2001, pp. 15-16)