Fraţilor, moartea naturală este partea monahului ce se primejduieşte la suflet, spre pregătire demonilor şi spre laţul amărăciunii lor, [care este] alergătura încoace şi încolo de douăsprezece ore pe zi, până la desfacerea trupului. Căci demonii îl îndeamnă pe monah spre patima poftelor rele, [îl aruncă] în multe cugete, în voie proprie şi bogăţie, în mândrie şi căutare la faţă, în plăcerea mâncărurilor şi uneltind cu vicleşug bârfeli împotriva aproapelui, în câştigul iubirii de arginţi şi lăcomia de a-şi agonisi hrană prisositoare, în mânie şi ură şi glas ridicat, în privirea neruşinată şi în suflet viclean, în dihoniile şi tulburările fraţilor, în beţie, în moleşeală, şi în mii de săgeţi dintre cele mai ascuţite, însoţindu-se să rănească sufletul monahului, iar dacă ar putea cumva să îl arunce în chip înşelător în aceste plăceri pe unul ca acesta, atunci se împlineşte spusa: „Întins-au în arcul lor, lucru amar, fără de veste îl vor săgeta pe el". Noaptea îl prind pe monah în mreajă prin închipuiri în somn, arătându-i fantasme amestecate cu plăceri. Când este treaz, monahul trebuie să-şi aducă aminte de armele Mântuitorului şi de spusa Psalmistului, care zice: „Pe cei ce se abat pe căi strâmbe, Domnul îi va duce cu cei ce lucrează fărădelegea", şi astfel, cu suflet veghetor, de va birui pe demoni în chip înţelegător, în chip nevăzut îngerul Domnului îi va alunga pe cei ce iscodesc împreună, ştiind cuvântul acela: „Iscodit-au fărădelegi, pierit-au iscodindu-le".

(Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 67)