Omilie la intrarea Maicii Domnului in Biserica și petrecerea monahală

Limitarea noastră este împreună cu oamenii, dar aceștia ascund un conținut mai adânc, comuniunea cu Dumnezeu, cu îngerii și cu sfinții. Pentru ce să ne adunăm aici noi toți, dacă noi suntem pliroma obștii noastre? Nu. Noi suntem spectatorii pliromei. Conținutul mănăstirii nu suntem noi, monahii. Noi suntem martorii acestui conținut, credincioșii acestui conținut, noi suntem cei inițiați de acest conținut. Am venit aici pentru acest conținut, care sunt îngerii, sfinții, Dumnezeu. Aceasta este obștea noastră, comunitatea noastră. Mănăstirea nu este obștea fiecărui stareț în parte, ci este obștea lui Dumnezeu. Nimic în mănăstire nu rămâne nepărtaș acestei relații, a mărturiei prezenței lui Dumnezeu, a îngerilor, a sfinților.

Dacă luăm aminte la Nașterea lui Hristos, vom vedea că o mărturisesc păstorii. Dar mai înainte de toate o mărturisesc sfinții Vechiului Testament și îngerii. Păstorii nu ar fi crezut în nașterea lui Hristos, dacă nu li s-ar fi spus despre ea mai înainte și nu ar fi crezut-o mai înainte de ei sfinții, adică profeții mari și mici din Vechiul Testament. Aceștia erau pliroma, păstorii erau numai martorii faptului dar îngerii din cer au luminat și au slavoslovit faptul. Același lucru îl observăm și în cuvintele, minunile, în Răstignirea lui Hristos, în Schimbarea la față, în Botezul Său.

Același lucru s-a întâmplat și la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Preasfânta a intrat în Sfânta Sfintelor, când arhiereu era dreptul Zaharia, care o iubea atât de mult, încât și-a vărsat sângele pentru ea. Mai înainte de moartea lui, Arhiereul a spus iudeilor: „Voi veți vărsa sângele meu, dar duhul meu îl va lua Dumnezeu”. În continuare, în timpul rămânerii Născătoarei de Dumnezeu în Sfânta Sfintelor întâlnim pe îngerul care o hrănea zilnic, și cântările îngerești. Imnograful zice: „Tu care ai fost hrănită de mâna îngerului și ai auzit cântări îngerești”[1]. Îngerii și sfinții împreună cu Dumnezeu umplu locul în care a intrat Preasfânta. Altminteri, ce motiv ar fi avut să intre în Sfânta Sfintelor?

Acest lucru ni se întâmplă și nouă, monahilor. Noi suntem martorii pliromei îngerilor și sfinților, cei împreună-șezători cu ei, cei de un cort cu ei, împreună-locuitori cu Hristos, cei ce suntem împreună cu Hristos. Suntem cu adevărat afierosire, care se săvârșește în taina Bisericii universale. Toate cele sensibile – pe care le facem, pe care le spunem, pe care le asumăm și le îmbrăcăm – sunt cele de jos din nor, negura, întunericul, acoperământul, vălul care ascunde lumina lui Dumnezeu, ca să nu pătimim și noi orbire, precum Sfântul Apostol Pavel. Hristos a lăsat să strălucească cea mai mică rază din lumina Lui și Apostolul Pavel a orbit. Atunci a fost nevoie să fie săvârșită o nouă taină prin apostolul Anania, ca să poată să vadă din nou cele văzute. Cu cât mai mult nu avea nevoie de alte taine ca să le vadă pe cele nevăzute?

Viața monahilor este lumina sfinților, a îngerilor și a lui Dumnezeu, dar în paralel viața monahilor mărturisește despre toți aceștia. Nu este întâmplător faptul că Biserica noastră a recunoscut că petrecerea monahală este ceva unic, este centrul vieții bisericești, de aceea a dat-o ca cel mai bun exemplu credincioșilor. Petrecerea monahală nu îl slujește pe Dumnezeu. Prin ascunderea ei, slujește în primul rând neputința omenească. Monahul intrat în cele nepătrunse ale propriului său pustiu, privește prin ascunderea lui la deplina participare a lui Dumnezeu, la o viață duhovnicească și harismatică. Dar pentru această viață avem nevoie de povățuitori, care sunt îngerii și sfinții. Fiecare înger și fiecare sfânt – îngerul pe care îl iubim și sfântul pe care îl chemăm astăzi și sfântul care se prăznuiește astăzi și a cărui viață am citit-o și sfântul pe care îl vom citi mâine și a cărui viață o vom cunoaște – este pentru noi o harismă a lui Dumnezeu, un loc de încercare al lui Dumnezeu. Orice în mănăstire, fiecare palmă de pământ este însuflețită, înduhovnicită și ni-i oferă pe îngeri și pe sfinți.

Fiecare înger și fiecare sfânt umplu mănăstirea foarte intens și foarte puternic, fiindcă este o încântare a Duhului, o încântare a sfințeniei, iar ei sunt ca niște bureți pe care îi pui în apă și o absorb, se umplu în întregime și se îngreunează. Dacă niște sfinte moaște umplu de bună mireasmă biserica și pe închinători, închipuiți-vă fiecare înger și fiecare sfânt câtă sfințenie și cât Duh Sfânt au absorbit. Este atât de mult, încât putem spune că și în cel mai mic semn și cea mai mică urmă a unui sfânt se află deplin Dumnezeu, fiindcă viața sfântului a fost ca o topitoare, o ascundere, o limitare a sinelui său, prin faptul de a fi picurat înaintea lui Dumnezeu în fiecare zi lacrima, sângele, căldura, osteneala, bucuria, necazul și întristarea lui. Această danie exclusivă a lui i-a dăruit sfințenia, care este revărsare a sfințeniei lui Dumnezeu și participare la ea.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)

[1] Vecernia Intrării în Biserică a Născătoarei de Dumnezeu, a treia stihiră.