M-a prins deja frigul! Încă n-am ieșit pe ușă, dar frigul m-a luat deja. Posomorâtă zi !… . Pe trotuarul din fața casei, un câine ud și iritant de trist, stă lungit de-a lungul singurului petic de astfalt, care n-a fost încă inundat de  rămășițele mâloase și cenușii ale imaculatei zăpezi de mai ieri. Încerc să-i zâmbesc prietenește, dar nu-mi iese. Îmi închid până sus fermoarul hainei, regretând că, din pură inconștiență, n-am catadicsit să-mi iau și o căciulă, ceva. Plouă cu stropi mici și reci, iar vântul mi-i trântește - cum ar fi oare altfel – drept în față. Mă gândesc cu ciudă, că luna asta nu-și merită tradiționalul nume de „Gerar”. O fi și acum frig, dar eu asociam această „distincție” neapărat cu troiene mari și albe, cu paltoane groase și fulare de lână, nicidecum cu geaca de fâș și  bocancii murdari.

Deși nu-mi face nicio plăcere, grăbesc pasul spre semafor, neavând niciun chef să aștept două minute în zloata asta insuportabilă. Acum deja fug...

De-acu’ tre’ s-aștept! Mă gândesc cu obidă la Murphy și ridic, deznadăjduit, ochii spre cer… Mai bine, însă, nu i-aș fi ridicat. Puzderie de ciori, așa cum nu mi-a fost dat să văd până în clipa de față, rotindu-se ca niște vulturi ucigași prin deșert, nu dau nicio șansă zilei de astăzi să înceapă bine. Mă exasperează! N-am avut nicicând prea multă compasiune pentru tristețile lui Bacovia, dar Iașiul de astăzi, mai trist decât Bacăul de ieri, cu ciorile lui, ca niște ciocli cinici, urmărindu-ți, curioase, mersul grăbit de pe crengile vreunui copac a cărui demnitate s-a dus odată cu toamna, mă fac să-l înțeleg pe deznădăjduitul bătrân.

N-am bilet, dar hodorogitul tramvai, donat sau, mai degrabă, aruncat de primăria vreunui oraș german (nici n-au catadicsit să le  rupă măcar afișele din interior, anunțând  vreo Stadtfeier, cândva, prin ‘98), nici nu mă îndeamnă să-mi iau unul. Oricum, mai am doar câteva stații.  Aștept, încadrat de cojoacele a doi bătrâni înfrigurați, să intru în zgomotosul și  (nu-i așa?) „romanticul” vehicol tras de curent.

După încercări repetate, butonul, indiferent la disperarea din ochii noștri, binevoiește să deschidă ușa. Buluc! Mă opresc în loc, îngrozit de lupta care se dă în jurul meu. O femeie slăbuță și palidă, cu un copil în brațe, de abia reușește să se tragă din calea tăvălugului. Moși temerari, trecuți prin greutățile muncii din fabrici și uzine, băbuțe deranjate de curentul dintre uși,  doamne cu paltoane din blană sintetică, pieptănate ordonat, studenți scăpați de examenul la care „s-a putut”, toți năvălesc în sărmanul și muribundul car de fier, dându-ți impresia că parcarea Universității ar fi puntea Titanicului, nu altceva!

Înghesuit pe trepte, ținându-mă strâns de bara înnegrită a tramvaiului, încep, fără să-mi propun, să observ oamenii - români de-ai mei. Cândva, în prea șlefuita Germanie, am strigat, în adâncul ființei mele (pentru a nu deranja – Doamne, ferește! -  liniștea străzii) de dorul alor mei, de dorul oamenilor simpli, ce merg cu sacoșa de „rafe” la cumpărături, de dorul bătrânilor care stau duminica și povestesc pe la porți, de dorul oamenilor veseli (nu din cordialitate, ci din seninul inimii lor) care se așează unul lângă altul în autobuz sau tren, depănându-și bucuriile și necazurile. Vreau să descopăr, pentru a-mi alunga angoasa ce-mi lasă în suflet un gust leșiu, aceeași oameni, pentru care am lăsat „civilizația” fără niciun regret.

Nimic, însă. Femeia cu copil în brațe privește, siderată, spre bărbații impasibili, ce-și făcuseră loc din timp pe scaunele reci de plastic. Nimeni nu reacționează. O femeie între două vârste, ce ține, înghesuită, vreo trei sacoșe pe brațe, reclamă cu revoltă: „Nu se poate, dom’le, așa! Atâția bărbați...”. Până la urmă, un domn, probabil și el părinte, la rându-i, se uită cu dispreț la tinerii din jur și se ridică,vădit deranjat.

Tinerii, băieți și fete, unii cu freze convexe, altele cu machiaje egiptenești, nici măcar n-au observant reproșurile, fiind pătrunși de esența ultimelor mesaje primite pe iPhon-uri. Toți reclamă necesitatea unei petreceri, ca o compensație la stresul pricinuit de enervantul examen de azi. Toți își consumă energia adolescenței și a primilor ani de „maturitate” în goana necontenită spre dobândirea de „experiență” senzuală. Internetul vuiește de sfaturi pentru cei neadaptați la rigorile societății avide de plăcere. Cine pierde pasul, rămâne izolat într-o lume care nu-l mai dorește.

Am mai văzut asta undeva… În orașele nemțești, la miez de noapte, trăiești experiența unui doctor Faustus față în față cu oroarea iadului: sticle de bere sparte, adolescenți drogați și avizi de desfrâu, strigăte draconice și iz dezgustător de bodegă mizeră sunt trăsăturile unor străduțe, de altfel, extrem de cochete și conservatoare pe timp de zi.  Am fugit de astfel de locuri, ca dintr-un vis urât, ce speram să nu se mai repete. Iar acum, iată că nici acasă  nu pot scăpa…

Dinspre mijlocul vagonului se aude, fragmentat, perorația unui bătrân, pensionar probabil, care declamă scârbit: „Toți sunt hoți! Da’ eu, dacă l-aș prinde pe X, i-aș rupe gâtul! Ai văzut ce-au arătat ăștia aseară la emisiune?”. Din spatele lui, neîntrebat, un altul îl completează: „Ar trebui să-i spânzurăm, dom’le, nu se mai poate așa!” Într-o clipă, tot tramvaiul se umple de murmure de nemulțumire, de dorințe sadice îndreptate spre „ăia de la conducere”, condimentate cu înjurături și grimase mai mult decât expresive.   O cascadă de clișee dezgustătoare, auzite de mii și mii de ori, copiate din gura demagogilor de prin talk-show-uri, sar, derutant, din gura mai tuturor pasagerilor. Mă simt ca-ntr-o piesă de Ionesco sau - oroare! – într-un scenariu de Orwell. „Patru picioare da, două picioare nu!” strigau oile din „Ferma animalelor”, pătrunse de mirajul lumii noi. „Dicționarul cuvintelor permise” se micșorează pe zi ce trece. Roasă de incultură și cretinism, de rea-voință și zavistie, România mea  prinde tot mai multă apă, într-un mod cât se poate de previzibil.

Mă uit pe fereastră, încercând să uit și să nu mai aud cuvintele care m-au dezgustat atât. Porumbeii din Piața Unirii sunt aceiași, dar oamenii sunt alții. În câțiva ani de când am plecat, Doamne, cât de multe s-au schimbat!

Altă stație, aceeași imagine! Cu cât mă apropii de următoarea oprire, sufletul mi se strange de dezgust. Pe dreapta, dincolo de nesfârșitul șir de fast-food-uri iminente, văd Maternitatea. „Privește femeia! Gravidă de sfere…” spunea, uimit, un fost profesor, filosof și poet totodată! Perfecțiunea o primim aprioric, puțin turtită la poli. Păcat că, în loc s-o rotunjim cu esențe, cu mâini de olar simplu și curat, săpăm în ea cu frustrările și urâciunile noastre cratere de neumplut, ca-ntr-un obraz ciupit de vărsat al unui borfaș de mahala.

La „Filarmonică” s-au urcat, neobservați, doi Oliver Twiști ai zilelor noastre. Un „Tatăl nostru” cântat, o rugăminte învățată pe de rost și o tristețe… o tristețe pe care n-am cum s-o alung de pe frunțile acestor copii. N-or să aibă, Doamne, vreun Dickens sau Malot  care să-i plângă, ci au – o, viață! – parte doar de Chirițe arogante și de Stănici disprețuitori: „Nu le dați, oameni buni! Nu fiți proști. Ăștia au mai mulți bani decât noi!”  La Târgu Cuc, coboară odată cu mine și se urcă, umiliți, într-un alt tramvai. Mă îndrept, rușinat, spre poarta Goliei, umilit de comportamentul alor mei, dezamăgit în toate de cei pe care-i văd, încă, frați.

În căldura părintească a Bisericii, primit cu bunătate de ochii părintelui îngenuncheat spre citirea Psaltirii, mă îndrept spre icoana, șlefuită sau roasă de evlavia atâtor oameni disperați, a Mântuitorului. Doamne, de ce sunt toate astea? De ce suntem așa?  De ce atâta ignoranță și ură? Cum poate un popor ortodox să se deformeze într-atât, ghidat doar de o cutie de sticlă păcătoasă?

Privirea limpede și strălucitoare a Domnului meu mă liniștește: „multe vor fi, multe vor trece, dar Eu voi învinge! Binele va ieși deasupra”. Da, Doamne, dar până unde se va mai întinde coarda degradării?

            În scaunul de strană, pătruns de pacea sfintei biserici, trăiesc un sentiment aparte, ca in anii copilăriei, atunci când, din „Legendele Istorice”, mama mi-a citit despre soarta tristă a copilului legat în stejarul din Borzești. Voiam să strig din toate puterile către acel prunc, către Ștefan și prietenii săi: „Fugiți! Vin turcii!” Același sentiment al neputinței și aceeași tristețe mă cuprinde și acum. Aș striga și-n clipa asta: „Luați seama, urgia pustiirii se apropie! Săriți în arca  Bisericii, ca să vă salvați din calea ei! Eu am văzut-o! Vine!”. Însă cei de pe stradă, români de-ai mei, încep deja să se gândească la cât de minunată va fi ploaia care vine dinspre Vest, la cât de mult le vor crește recoltele.

            În scaunul bătrân de strană, ca atunci, în brațele mamei, lăcrimez…