Mâhnirea la gândul întoarcerii în groapa întunecoasă, în care ne-am aflat până la venirea lui Dumnezeu la noi, îmboldeşte dorinţa de a ne curăţi pe noi înşine de tot ceea ce ar putea împiedica Duhul lui Dumnezeu să-Şi facă sălaş în noi pe veci. Această mâhnire e atât de mare, încât aduce o căinţă totală.

Căinţa nu vine uşor la un om trupesc; şi nimeni dintre noi nu-şi închipuie măcar problema păcatului, care ni se dezvăluie numai prin Hristos şi Duhul Sfânt. Venirea Duhului Sfânt e un eveniment de importanţă supremă.

Omul căzut se întâlneşte cu Dumnezeul Cel Preasfânt. Noţiunea de păcat e cu putinţă numai acolo unde Dumnezeu e privit ca un Ipostas Absolut. Iar căinţa pentru păcat e cu putinţă şi adecvată tot numai acolo unde există o relaţie personală. Întâlnirea cu un Dumnezeu Personal iată ce înseamnă acest eveniment. Omul păcătos experiază în acelaşi timp teamă şi exaltare. E o nouă naştere de Sus. O floare deosebită se desface înăuntrul nostru: ipostasul - persoana. Ca şi împărăţia lui Dumnezeu, persoana „nu vine în chip văzut” (Luca 17, 20). Procesul prin care mintea omenească intră în sfera Veşniciei dumnezeieşti diferă pentru fiecare dintre noi. Sufletul ajunge să se cunoască pe sine însuşi mai întâi stând faţă în faţă cu Dumnezeu. Şi faptul că o astfel de rugăciune este darul lui Dumnezeu care se roagă în noi arată că persoana se naşte de Sus şi ca atare nu e supusă legilor naturii…

(Arhim. Sofronie Saharov, Rugăciunea – experiența Vieții Veșnice, Editura Deisis, p. 49)