Sfântul Tihon îi dădea unui oarecare frate (şi sieşi) mângâierea următoare: văzduhul ba e întunecat, ba e limpede, ba e înviforat, ba e liniştit; pe mare ba e linişte, ba sunt valuri: nici în viaţa noastră nu se poate fără schimbări: ba ne bucurăm, ba ne întristăm, ba ne temem, ba nădăjduim. A venit bucuria? Trebuie să aşteptăm întristarea. Cădem în întristare? O să vină şi veselia. Fericit este cel ce poate cârmui corabia sufletului său pe vifor şi vreme rea! În aceasta, propria sârguinţă nu este de ajuns; trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu, Care îi cârmuieşte pe toţi şi toate. Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutător în necazurile ce ne-au aflat pe noi foarte... El este nădejdea tuturor marginilor pământului şi a celor ce sunt pe mare departe, şi a săracului de mine, şi a ta. Ochii tuturor spre El nădăjduiesc: şi eu, în necazurile mele, voi ridica spre El ochi plini de lacrimi. Tuturor le este ajutător şi ocrotitor, şi mie, şi ţie... Către Tine ridicat-am ochii mei, Cela ce locuieşti în ceruri...

(Rețetar duhovnicesc sau Doctorie duhovniceasca adunată din lume, Editura Sophia, București, 2013, p. 93)