În acest tip de iubire, părintele îl percepe pe copil ca pe o proprietate asupra căreia are drepturi depline. Fraza-cheie în acest caz este următoarea: „Vei face aşa cum îţi spun eu, nu aşa cum vrei tu!” Cu alte cuvinte, dreptul copilului la individualitate şi independenţă se ştirbeşte definitiv. Desigur, există cazuri când părintele ştie mai bine cum să procedeze într-o situaţie sau alta. Dar ce te faci când acest lucru se întâmplă permanent? Dacă părintele îl va priva pe copil pentru totdeauna de dreptul la opinie?

În această situaţie, părintele îl privează pe copil, intenţionat sau nu, de cea mai mare valoare pe care a dăruit-o Dumnezeu omului – libertatea. Referitor la acest subiect se poate discuta mult: dar are nevoie copilul de libertate? Până la o anumită vârstă, când copilul nu este prea conştient de acţiunile sale şi îşi poate face rău din neatenţie, despre ce libertate poate fi vorba? Când însă copilul creşte şi are nevoie de mai mult spaţiu şi libertate în viaţa sa, intervenţia constantă a părintelui poate dăuna grav dezvoltării personalităţii sale. În acest caz, un copil va fi dezorientat, neştiind cine este el cu adevărat, în ce constau unicitatea şi scopul său.

Persoana care nu şi-a putut răspunde la aceste întrebări va fi condamnată ulterior la căutarea disperată a unui răspuns pe toată durata vieţii sale: unii vor afla răspunsul, iar alţii – nu. Şi atunci, depresia, deznădejdea, boala şi alcoolismul devin adesea „ieşirea” din acest chin.

În plus, copilul lipsit în mod constant de dreptul de a-şi exprima opinia şi dreptul la alegeri proprii va regresa semnificativ în dezvoltarea sa personală, rămânând mult timp infantil, imatur, dependent. Bineînţeles, la maturitate acest lucru îi poate provoca probleme grave în încercarea de a-şi întemeia propria familie, de vreme ce un astfel de om va căuta inconştient în partenerul său o figură parentală puternică, ce îi aminteşte de tatăl sau de mama sa, străduindu-se iar şi iar să reproducă situaţia de dependenţă din copilărie. Uneori, copilul se revoltă şi hotărăşte pentru totdeauna: „Voi trăi aşa cum vreau eu, nu aşa cum îşi doresc părinţii mei! Uneori, revolta poate lua forme dintre cele mai urâte, sub forma unor devieri de comportament – furturi, huliganism, consum de droguri etc. (...)

Adesea, motivul principal este ignoranța părinților în materie de cunoaștere a dragostei necondiționate. Pentru că nu au primit în copilărie suficientă dragoste din partea propriilor părinților, nu au nici o imagine în minte despre credință, despre jertfa lui Hristos pentru oameni – și atunci, aceste persoane le oferă copiilor lor niște surogate de iubire. În acest caz, îmbisericirea părinților, conștientizarea egoismului propriu și hotărârea de a-și schimba caracterul și viața pot să-i ajute mult în refacerea relațiilor cu proprii copii.

O altă cauză a unei atitudini egoiste este încercarea de a compensa prin intermediul copilului greutățile și problemele vieții personale. De pildă, părintele care nu se simte la serviciu în largul său, care nu are nici o autoritate sau influență, își poate vărsa năduful pe copil fără să-și dea seama, exteriorizându-și calitățile și tendințele de lider nerealizat. Ce putem spune în acest caz? Numai luciditatea constantă și conștientizarea cauzelor adevărate ale insatisfacțiilor personale îi pot ajuta pe părinți să-și depășească atitudinea inadecvată față de copil.

(Elena Morozova, Educarea copilului: dificultăți și soluții, editura Sophia, București, 2018, pp. 34-40)