Sunt situaţii în care noi, părinţii, prin felul nostru de a fi, nu asigurăm existenţa regulilor şi a normelor în casă, reguli ce ar trebui respectate cu seriozitate.

Ceva exemple?

Voi aduce şi exemple pentru a uşura înţelegerea. Voi distinge două situaţii. Există situaţia în care noi, părinţii, nu reuşim să formulăm reguli şi norme în care să funcţioneze familia, din care cauză se instaurează în viaţa familiei dezordinea. Asta se poate întâmpla din cauză că nu ne-am gândit la asta niciodată, în familia din care provenim nu s-a auzit de aşa ceva. Se poate întâmpla şi dacă în familia noastră s-a căzut în cealaltă extremă, iar noi, copii fiind, am fost forţaţi să ne supunem unor reguli exagerate, iar acum, ca părinţi, nu putem pune deloc norme şi limitări. Aşa încât copiii nu găsesc nici o limită în privinţa oricărei dorinţe sau a vreunei abateri, şi viaţa familiei se menţine în haos. Nu există nimic care să canalizeze coerent puterile copiilor, acţiunile lor, şi ajung să se poarte urât nu din rea intenţie, ci pentru că trăiesc fără nici o lege, fără un rost al vieţii lor şi al familiei. Şi ştim bine că acolo unde nu există lege există anarhie, iar acolo unde este exces de lege este dictatură. Combinarea legii cu libertatea este singura variantă în care se poate trăi atât în familie, cât şi în societate.

Deci, dacă am adus în discuţie cauzele pentru care nu suntem capabili să punem reguli şi limite, să ne referim şi la situaţia opusă. De multe ori asta se poate baza pe vinovăţia pe care o simţim faţă de copii. De exemplu, deoarece se întâmplă să lipsim foarte mult timp de acasă fiind la serviciu, ori multe ore pe zi, ori multe zile pe an, şi, din cauza vinovăţiei, încercăm, pe lângă darurile pe care le facem, să depăşim şi uneori să desfiinţăm regulile familiei, crezând că astfel ştergem sau înlocuim durerea despărţirii. Considerăm că regulile şi limitele îi vor traumatiza pe copii. Astfel însă copilul nu este ajutat în comportamentul său. Se poartă „cum îi vine”, nu are o normă interioară, respectă norme exterioare, definite de gruparea la care aderă sau pe cele pe care le vede la televizor, dar care nu se potrivesc cu ceea ce dorim noi de la familie şi aşa începe purtarea cea rea. Asta este o cauză, şi dacă acest fapt se întâmplă ar trebui să ne cercetăm bine pe noi înşine ca să ne vedem vinovăţiile, iar dacă sunt fundamentate să înţelegem că, lipsind mult de lângă copii, nu vom putea acoperi golul aşa, ci printr-o relaţie personală în timpul pe care îl avem la dispoziţie, atât cât putem să fim alături de ei. Există şi cealaltă situaţie, în care părinţii instituie reguli şi limite, dar ei nu sunt în stare să le respecte în faţa altora, din afară, sau chiar în faţa copiilor lor. Adică, în familie trebuie să fie acceptate limite, dar chiar părinţii să fie cei ce le încalcă. Este cazul în care părintele cere copiilor respectarea unor reguli pe care ei le încalcă la serviciu, iar familia cunoaşte asta. Minte la serviciu, face tot felul de combinaţii, furturi, arată că acolo nu respectă legea. Iar copilul învaţă încet-încet că legile nu sunt ceva important – şi nu mă refer la legile statului, ci la cele morale, la legea interioară pe care o avem fiecare dintre noi, a conştiinţei – şi începe şi el să le încalce atunci când poate.

Asta se poate petrece chiar în familie. Adică părinţii au pretenţia ca să-i respecte copiii, să nu le vorbească urât, dar ei le vorbesc copiilor urât, îi înjură etc. Sau cer să nu fie întrerupţi de copii când vorbesc, dar ei îi întrerup. În această situaţie avem de-a face cu o inconsecvenţă care subminează importanţa legii în ochii copiilor. Şi câtă vreme copilul este mic şi ascultă de frică, de teama pedepsei, purtarea urâtă nu se arată. Dar, crescând, încet-încet, când simte că şi puterile sale cresc, se poate purta urât, cu obrăznicie, cu nesupunere, cu lipsă de respect, cu împotrivire, şi să se manifeste diferit de copilul cu care ne obişnuiserăm.

(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, traducere de pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 160-162)

Îți mai recomandăm și: Arta de a pune limite copiilor noştri

Mitul copilului rău – cauze și soluții