Suferinţa aceasta mai are şi un alt rost. De pildă prin ea îngăduie Dumnezeu oricui, neînsemnat la slujbă sau la chip, să-ţi sară în obraz şi să ţi-l pălmuiască cu ocările cele mai de pe urmă. Şi cine ar putea să facă mai bine o treabă de asta, decât un om de nimica, dar totuşi de vreo treabă lui Dumnezeu. Astfel, pe când regele trecea pe drum plângând, un om oarecare, ca din senin, începu să arunce cu pietre după el şi după tot poporul, şi să-i zvârle în obraz blesteme: „Pleacă, pleacă, nelegiuitule şi ucigaşule!”

Iată cum îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi faptele pe nume. Căci foarte mari târcoale dă vrăjmaşul în jurul celor încercaţi, pentru păcatele lor trecute, ca să-i scoată din calea mântuirii, ispitindu-i să nu se smerească, ci să-şi apere „onoarea”. Ispititorul însă, dacă n-a izbutit să-l facă pe David să-şi măcelărească poporul în două tabere, era aproape sigur că măcar o moarte de om tot vă mai scoate de la el. Şi, fiindcă prin blestemele cele din senin nu l-a putut scoate din liniştea pocăinţei, ca să aprindă în el iuţimea mâniei ucigaşe, s-a mulţumit vrăjmaşul să intre într-unui din sfetnicii săi şi să ceară regelui moartea omului aceluia: „De ce acest câine leşinat blestemă pe Domnul meu? Mă duc să-i tai capul!”. Diavolul dă sfaturile lui la toţi, dar nu are putere peste cei ce nu-l ascultă! 

David însă, luminat de Dumnezeu prin Natan proorocul, duhovnicul său, era prevenit şi avea cunoştinţă despre trebuinţa încercărilor, precum că Dumnezeu a îngăduit şi cu a lui purtare de grijă trebuie să treacă - pentru păcatele sale - prin cuptorul smereniei, ca un bun ascultător de Dumnezeu. De aceea regele, în loc să asculte ispita vrajmaşului, cea din însoţitorul său, o taie cu blândeţe şi cu înţelepciune, zicând: „Lăsaţi-l să blesteme, căci Domnul i-a poruncit să blesteme pe David. Cine poate să-i zică: de ce faci tu aşa?” . Însoţitorul regelui  însă, cuprins de duhul rău, care cerea moarte de om, nu se lăsa bătut uşor, de aceea regele îi spune de mai multe ori acelaşi cuvânt. (E ştiut că pentru a scoate un gând rău din mintea cuiva, trebuie să i-o învălui de foarte multe ori cu cuvântul bun, ca s-o izbăveşti din robia gândului străin. Asta-i calea cea mai lungă: de la urechi la inimă.) Iar pentru că sfetnicul nu mai tăcea cu apărarea onoarei, regele destăinui, în sfârşit, însoţitorului său taina răbdării sale, zicând: „Poate va căuta Domnul la umilirea mea şi-mi va răsplăti cu bine, pentru acest blestem al lui”. Cuvinte de frumoasă mărturie pentru regele David care, întru cunoştinţă fiind, era smerit.

(Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995, p. 44)