„Mâniați-vă, dar nu greșiți!” (Efeseni 4, 26). Este vorba aici de mânia cea bună, îndreptată împotriva păcatelor proprii, și de mânia cea rea, îndreptată în mod greșit spre aproapele. Trebuie să facem distincție între aceste două feluri de mânie. Mânia cea dreaptă este numai cea îndreptată împotriva propriilor patimi. Sfântul Ioan ne atenționează ca nu cumva să ne îndreptăm această pornire a sufletului asupra aproapelui, sub pretextul dorinței de a-l ajuta să se vindece de patimi. Căci preocupându-ne de tămăduirea altora, noi înșine nefiind încă vindecați, putem cădea ușor în „boala mai cumplită a orbirii”.

Pornirea mâniei trebuie îndreptată doar asupra noastră. De aceea, trebuie să ne vedem mai întâi bârna din ochiul nostru și nu paiul din ochiul celuilalt, pentru ca nu cumva din cauza bârnei noastre să ni se întunece sufletul și să nu mai vedem „soarele dreptății”. Scopul mâniei este unul singur: retezarea din rădăcină a „pornirilor ticăloase” ale inimii, pentru ca acestea să nu se transforme în păcate cu fapta.

(Sfântul Ioan Casian, Tămăduirea sufletului de mânie, Editura Trinitas, Iași, 2003, pp. 4-5)