Cum să înțeleg lucrarea Harului?

Cu totul rari erau aceia care, impresionaţi de rază şi supunându-se indicaţiei ei, lăsau totul, îşi îndreptau paşii spre poiana cu flori şi mergeau apoi tot mai departe şi mai departe spre munte şi apoi pe munte, spre lumina care le strălucea de după munte.

O să vă povestesc vedenia unui călugăr bătrân. El a văzut un câmp foarte întins. Pe el mergea o mulţime de oameni diferiţi. Mergeau prin noroi, unii până la genunchi şi mai rău, dar credeau că merg printre flori; toţi erau zdrenţuroşi, murdari şi urâţi, dar credeau că sunt frumoşi şi bine îmbrăcaţi. Niciunul dintre ei nu era liniştit, toţi erau tulburaţi şi îngrijoraţi, fie că erau în bună înţelegere sau în certuri unii cu alţii. Spre răsărit se întindea o poiană ceva mai înaltă, acoperită cu iarbă şi flori, dar care lor li se părea uscată, nisipoasă şi pietroasă. După această poiană se ridica un munte, întrerupt de creste înălţate în diferite direcţii, tot mai sus şi mai sus. De după munte se vedea o lumină orbitoare, de o frumuseţe neasemuită, care orbilor le ridica de pe ochi ceaţa nevederii.

Razele acestei lumini cădeau din plin pe gloata zgomotoasă, care rătăcea pe câmpul murdar. Spre fiecare cap se îndrepta câte o rază. Dar ce făceau oamenii? Nici prin minte nu le trecea să privească la lumina de după munte. Iar referitor la raze, unii nici nu le simţeau atingerea; alţii, simţindu-le lovitura tulburătoare, doar îşi ştergeau capul, fără să-l ridice şi continuau să facă ceea ce făcuseră până atunci; alţii îşi ridicau capul şi îşi îndreptau privirea înapoi, dar imediat îşi reînchideau ochii şi reveneau la cele dinainte. Unii, fixându-şi ochii în direcţia razei, stăteau îndelung, cercetând lumina cu atenţie şi se minunau de frumuseţea ei; dar toţi stăteau pe loc nemişcaţi şi, în sfârşit, fie de oboseală, neîmboldiţi de alţii, porneau iarăşi pe drumul pe care merseseră Înainte. Cu totul rari erau aceia care, impresionaţi de rază şi supunându-se indicaţiei ei, lăsau totul, îşi îndreptau paşii spre poiana cu flori şi mergeau apoi tot mai departe şi mai departe spre munte şi apoi pe munte, spre lumina care le strălucea de după munte.

Sensul viziunii se înţelege de la sine... Vedeţi, aşadar, că pe nimeni nu-l părăseşte harul cel trezvitor; numai că oamenii să nu fie îndărătnici!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, Editura Sophia, București, 2012, p. 114)

De la același autor

Ultimele din categorie