Pocăința, singura izbăvire din universala nenorocire omenească. Pocăința, singura nădejde pentru omul deznădăjduit pe care căderea l-a netrebnicit și căruia i-a pervertit puterile raționale și chipul dumnezeiesc. Pocăința, marele dar și har al dumnezeieștii bunătăți și iubiri de oameni. Pocăința, iconomia cea preabună a lui Dumnezeu pentru tămăduirea și echilibrarea personalității omenești zdruncinate, principalul mijloc al reabilitării puterilor psiho-somatice ale omului la funcționarea lor naturală, modul de a regăsi frumusețea cea dintâi a creației după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Dacă nu ne-ar fi fost dat acest mare dar al pocăinței, puțini s-ar putea folosi de înnoirea mântuitoare pe care a adus-o Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Mintea noastră care este plecată spre cele rele din tinerețile noastre (Facerea 8, 21), pervertirea pe care o provoacă legile contra firii ale păcatului, dar și răutatea demonilor creează acest rău general și atrag pe omul nenorocit să facă ceea ce nu voiește, ci ceea ce urăște (Romani 7, 15). Deși a voi depinde de om, cu toate acestea a face binele nu aflu (Romani 7, 18). În această luptă neîncetată este atras omul de păcat. Nu exista alt mod de mântuire din acest mare rău, nu era alt chip de vindecare din această boală mortală decât pocăința, pe care a iconomia lui Dumnezeu a dăruit-o omului, de aceea pe bună dreptate este caracterizată ca fiind al doilea mare dar după cel dintâi care este pogorârea dumnezeiască manifestată în Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.

Pocăința înseamnă rechemarea minții acolo de unde a căzut, înseamnă schimbarea minții, căința pentru păcatele săvârșite. Însușirea noastră ca făpturi presupune cu necesitate dependența noastră de Făcătorul și Proniatorul nostru, lucru care atrage după sine ascultarea de legile Lui și de poruncile Lui. Această dependență a fiecărei ființe de izvorul existenței ei, de pricina care a adus-o la existență, singura care poate să-l conducă la existența cea bună este starea ei fiziologică.

Această poziție ascultătoare a omului s-a zdruncinat, cum știm, și a provocat căderea. Această catastrofă fatală nu l-a lipsit pe om numai de poziția și vrednicia pe care le deținea printre celelalte făpturi, ci l-a și pervertit psiho-somatic, încât să se împotrivească, să se împietrească, să acționeze împotrivă și să nu asculte de voia dumnezeiască. Aceasta este legea împotriva firii, care a fost sădită în mădularele noastre, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 7, 23). Când omul se trezește cu harul și luminarea lui Dumnezeu și vrea să se întoarcă la Dumnezeu, care este starea cea după fire, acest lucru se numește pocăință. Pocăința, în înțelesul ei general, este întoarcerea omului plăsmuit la Dumnezeu și supunerea la voia Lui dumnezeiască. Omul a lepădat porunca lui Dumnezeu, prin urmare pocăința se învârte în jurul lucrării poruncilor Lui.

Darul acesta al pocăinței l-a dat bunătatea nesfârșită a lui Dumnezeu firii noastre, și nu îngerilor.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de Laura Enache, în curs de editare la Editura Doxologia)