Sunt o căprioară. Sunt tristeţea lumii întregi. Cu multă, multă vreme în urmă, Cineva a revărsat pe pământ toată tristeţea din cuprinsul tuturor lumilor şi din ea a plămădit inima mea. Iată, de aceea sunt triste­ţea lumii. Trăiesc sorbind tristeţea din toate făpturile şi zidirile. De îndată ce mă apropii de vreo făptură, ea îşi picură întunericul întristării sale, picătură cu pică­tură, în inima mea. Şi prin vinele mele curge, aseme­nea unui pârâiaş subţire, roua cea întunecată a întris­tării. Şi acolo, în inima mea, această rouă întunecată a întristării se preschimbă în rouă pală şi albăstrie.

Puterea covârşitoare a întristării îmi străbate toată fiinţa. Şi toată întristarea din lume, această pute­re de neoprit, se adună şi se încuibează biruitoare în inima mea. De aceea sunt mai tristă decât toate făptu­rile şi am lacrimi pentru durerea fiecăreia dintre ele. Nu râdeţi de mine, voi, cei ce zâmbiţi! Mă cuprinde uimirea văzând că în lumea aceasta plină de mâhnire sunt şi oameni care râd. O, ce dar blestemat şi de trei ori blestemat, să râzi într-o lume în care clocoteşte în­tristarea, fierbe durerea şi se dezlănţuie moartea! Ce dar vrednic de osândă! Niciodată nu am râs pe sea­ma întristării. Şi cum aş râde, când voi, cei ce zâmbiţi, sunteţi atât de cruzi şi neciopliţi, atât de răi şi urâţi! Şi sunteţi urâţi din pricina răutăţii. Căci numai răutatea sluţeşte frumuseţea făpturilor cereşti şi pământeşti... încep să-mi aduc aminte, da, îmi amintesc: pământul acesta a fost odinioară un rai, iar eu - o căprioară în mijlocul raiului. O, amintirea zilelor când mă avân­tam din fericire în fericire, din nemurire în nemurire şi din veşnicie în veşnicie!...

Iar acum? Întunericul a acoperit cu totul ochii mei. Ori încotro m-aş întoarce, mă întâmpină o negură groasă. Gândurile mele picură grele de lacrimi, iar aducerile-aminte clocotesc de mâhnire. Văpaia nestin­să a întristării s-a înfăşurat în toată fiinţa mea. Toate cele dinlăuntrul meu ard de întristare şi cu niciun chip nu vor fi mistuite. Şi numai eu singură sunt netrebni­că şi veşnică jertfă - arderea de tot adusă pe jertfelni­cul de tristeţe al lumii. Iar jertfelnicul este pământul acesta, planeta cenuşie şi tristă, palidă şi întunecată...

Inima mea este un ostrov tăinuit în oceanul nemărginit al tristeţii. Bucuria nu poate pătrunde într-însa. Au oare fiecare inimă este un ostrov de ne­pătruns? Spune că ai şi tu o inimă! Ştiţi ce împresoară de pretutindeni inimile voastre? Mulţime de capcane, şi toate ascund aceleaşi adâncuri şi prăpăstii în fun­dul oceanului, iar unii se afundă necontenit în ele. Nu este chip să iasă, nu este chip să scape. Orice lucru de care ar voi să se apuce şi să se ţină strâns este la fel de moale ca apa. Iată de ce sunt ochii mei umbriţi de lacrimi, iar inima mea roasă de suspine. Lumina ochi­lor mei înoată în durere, pentru că multe întunecimi au înnoptat întru ele. În noaptea ce-a trecut, soarele a asfinţit în privirea mea, iar dimineaţa nu a adus cu sine revărsatul zorilor, ci s-a însoțit cu întunecimea întristării mele.

Ceva înfricoşat şi cumplit a început să bântuie prin toată fiinţa mea. Înfricoşarea pune stăpânire pe mine, pe toate cele dimprejurul şi de deasupra mea. O, de aş putea fugi din înfricoşarea lumii acesteia! Dar există vreo lume lipsită de frică? Chinuri mă îm­presoară, mă îmbăt de o băutură amară, sunt plină de amărăciune. Inima mea tulburată e trezită din beţia ei de întristare, dar cade într-o beţie şi mai adâncă. Mi-am chemat sufletul, înfricoşat şi vânat de fricile lu­mii acesteia, strigându-i să se întoarcă la mine, dar el fuge de la mine tot mai nepăsător, lăsându-mă tristă şi deznădăjduită.

(Lupta pentru credință și alte scrieri ale Sfântului Nicolae Velimirovici și Sfîntului Iustin Popovici, Editura Egumenița Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2011, pp.147-150)