Pentru că aşa ni s-a poruncit să facem. Că ne este poruncit, se vede din faptul că în Biserica lui Dumnezeu nu a existat nici o perioadă în care să nu se facă această pomenire. Acest lucru înseamnă că obiceiul vine de la apostoli şi de la însuşi Domnul... Cei plecaţi sunt vii, iar legătura noastră cu ei nu are sfârşit. Aşa cum pentru cei vii ne rugăm fără să ţinem cont dacă vreunul dintre ei merge pe calea cea dreaptă sau pe cealaltă, aşa ne rugăm şi pentru cei plecaţi, fară să aflăm dacă sunt număraţi cu cei drepţi sau cu cei păcătoşi.

Aceasta este datoria dragostei frăţeşti. Până când credincioşii vor fi împărţiţi la judecata finală, toţi - şi cei vii, şi cei morţi - alcătuiesc Biserica cea una. Şi toţi trebuie să ne purtăm unii faţă de ceilalţi ca mădularele unui trup: în duhul bunăvoirii şi al legăturii de dragoste, şi viii, şi morţii - fară să ne împărţim în două datorită morţii. Se spune: „Soarta le este pecetluită”... Soarta celor plecaţi nu este socotită a fi pecetluită până la judecata universală. Până atunci pe nimeni nu putem socoti definitiv osândit; şi pe acest temei ne rugăm, întărindu-ne cu nădejdea în mila cea nemăsurată a lui Dumnezeu. Cei răposaţi nu se obişnuiesc dintr-o dată cu viaţa cea nouă. Chiar şi în sfinţi se păstrează o vreme caracterul pământesc. Până când el dispare, este nevoie de timp mai mult sau mai puţin, judecând după măsura caracterului pământesc şi a atracţiei faţă de cele pământeşti. A treia zi după moarte, a noua zi după moarte şi a patruzecea zi după moarte arată măsura curăţirii de caracterul cel pământesc...

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Editura Egumenița, Galați, p. 131)