Sufletele al meu, tu ai fost zidit spre a fi biserică pentru Dumnezeu, dar te-ai transformat într-o speluncă sordidă, unde vin tâlharii şi se tolănesc.

De ce nu I-ai dat tu naştere Fiului Înţelepciunii, care ţi-ar fi dat lumină şi un nume bun, în loc de a-mi zămisli fii ai răului, care mi-au cuprins mintea şi ţi-au răsplătit cu întuneric şi iraţionalitate...

Iată că eşti hrănit cu acelaşi rod pe care l-ai zămislit. Şi tot ceea ce provine din tine, se întoarce la tine înmulţit. O, dacă ai fi cunoscut, suflete al meu, dacă ai fi cunoscut măcar frumuseţea Cereştii Fecioare, al cărei chip tu ar fi trebuit să-l porţi înlăuntrul meu! Dacă ai fi ştiut cât de minunat şi de puternic este Duhul Sfânt, Cel care a iubit-o! Dacă ai fi ştiut măcar cât de preafrumos şi de măreţ este Fiul pe care ea L-a născut! Te asigur, urâţenia mea, că tu ai fi izbucnit în lacrimi de sânge, fiindcă tu ţi-ai pus pecetea urâţeniei tale şi pe trupul meu.

Atunci, tu ai alunga duhurile cele necurate, suflete al meu, şi le-ai trimite în turma de porci. Atunci tu ţi-ai alunga urmaşii, care te-au hrănit atât pe tine, cât şi pe ei, cu lături de porci. Şi ţi-ai tămâia casa cu tămâia cea mai înmiresmată şi ai lumina-o cu lumânări de altar. Tu ai împodobi-o cu flori şi stele. Iar îngerii, care o înconjoară pe Cereasca Doamnă precum un veşmânt alb ca laptele, ar veni cu bucurie să te cerceteze, purtând veştile fericite ale Bunei Vestiri, de care pântecele tău s-ar cutremura. Pântecele tău ar tremura ca roua dimineţii de pe munte dinapoia blândelor lumini ale razelor de soare. Iar tu te-ai bucura, suflete al meu, printre sufletele risipitoare ale pământului.

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 96-97)