Slavă Ţie, Dumnezeule, Slavă Ţie. Şi iarăşi zic: Slavă Ţie Dumnezeule, Cel prealăudat şi preaînălţat în veci. Datori suntem a mulţumi totdeauna lui Dumnezeu, iubiţilor. Celui ce ne-a învrednicit pe noi sub jugul cel bun şi ne-a izbăvit de cele vremelnice şi stricăcioase. Voiesc a vă sluji cu cuvinte cu care darul a luminat mintea mea, şi voiesc să grăiesc nu cu cuvinte înţelepte, că eu sunt om prost şi prea de nimic. Dar, fiindcă cele ce se zic cu meşteşug filosofic nu sunt tuturor arătate şi, mai ales, celor ce nu s-au împărtăşit de filosofia cea lumească, pentru aceasta trebuie a da cuvânt luminat, pe care pot să-l înţeleagă cei ce îl citesc, după cum zice şi fericitul Apostol: „...dacă nu voi şti înţelesul cuvintelor, voi fi barbar pentru cel care vorbeşte, şi cel care vorbeşte barbar pentru mine” (I Corinteni 14, 11).

Însă cuvântul cel duhovnicesc poate să încredinţeze pe ai noştri, cei de o credinţă, şi fără de gramatică şi de ritorică (Galateni 6, 10). Şi bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce dă tuturor toate şi luminează pe fiecare spre cele de folos. Iar cum că mai presus de măsurile mele este aceasta ştiu prea bine, că scris este: „Vreme este să taci şi vreme să grăieşti” (Eclesiastul 3, 7).

(Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături vol. 2, Editura Bunavestire, Bacău, 2008, p. 91)