Început de an la şcoala mântuirii

Din perspectivă creştină, timpul şi spaţiul nu sunt circumscrise unui înţeles strict subiectiv, obiectivitatea înţelesului lor fiind una dintre dimensiunile existenţei umane, cu rol de ordonare a realităţilor ei şi în acelaşi timp ca deschidere şi împlinire a lor în veşnicie şi aspaţialitate, atribute ale dumnezeirii. În Creştinism există o delimitare clară între timpul profan şi timpul răscumpărat în Hristos.

Hristos este axa timpului

În raport cu Dumnezeu, timpul îşi modifică natura deschizându-se veşniciei şi făcând posibilă experierea duhovnicească a eternităţii într-o singură clipă, iar acest lucru este posibil datorită faptului că timpul îşi găseşte împlinirea în veşnicie, ca timp teologic. Hristos este axa timpului. Dacă înainte de întruparea Logosului timpul era orientat spre Hristos luând forma aşteptării mesianice, după întrupare, Hristos devine conţinutul adevărat al timpului şi este, în acelaşi timp, orientat spre finalitatea împlinirii sale. Prin întrupare, Hristos nu desfiinţează timpul istoric, ci îl împlineşte şi răscumpără, imprimându-i o altă cronologie a evenimentelor ce sunt reprezentative pentru activitatea sa mesianică (Naşterea, Învierea etc), făcând în acelaşi timp posibilă coabitarea unor persoane ce au trăit în timpuri diferite, iar pe de altă parte,  pregustarea veşniciei încă din timpul prezent.

Capacitatea de deschidere a timpului liturgic ne face contemporani cu evenimentul biblic relatat, trecând peste bariera succesiunilor temporale, astfel încât contemporani cu Hristos, Care se naşte, moare şi înviază, noi devenim martori oculari, asistând la aceste evenimente care s-au întâmplat o singură dată în istorie, dar care umplând timpul se oferă în mod tainic fiecăruia, de fiecare dată când acestea sunt comemorate liturgic. Astfel, calendarul sărbătorilor reevaluează în mod sacru succesiunea temporală şi face din fiecare clipă o oportunitate a întâlnirii noastre cu Dumnezeu, potolind setea noastră după veşnicie încă din lumea aceasta.

Făgăduinţa Mântuitorului făcută Apostolilor: ”Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20) a fost împlinită liturgic de către Biserică, prin modul în care a întocmit anul bisericesc, cu sărbătorile comemorative prezente în cele patru subdiviziuni temporale ale sale: ziua, săptămâna, luna şi anul. Succederea sărbătorilor într-o anumită ordine anuală oferă posibilitatea comemorării momentelor marcante ale mântuirii înscrise în marele timp hristic. Această ordine a desfăşurării evenimentelor de-a lungul anului bisericesc începe la 1 septembrie, fiind asimilată de Biserică pe filiera tradiţiei mozaice conform căreia la această dată a avut loc o serie de evenimente biblice între care amintim: crearea lumii, retragerea apelor Potopului, aducerea Tablelor Legii de către Moise şi intrarea evreilor în Canaan. Pe de altă parte, motivaţia alegerii acestei date, ca început al anului bisericesc,  este aşezată în legătură cu momentul începerii activităţii publice a Mântuitorului, atunci când în sinagoga din Nazaret a citit cuvintele prorocului Isaia, anunţând ”anul milei Domnului” (Luca 4, 18-19). Cei 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I Ecumenic oficializează şi generalizează această hotărâre, în conformitate cu prescripţiile calendarului iudaic, conform căruia, după întoarcerea din pustiul Carantaniei, Mântuitorul a intrat în sinagoga din Nazaret în luna  a VII-a, numită Tişri (Septembrie).

Cu Naşterea Maicii Domnului începe timpul mântuirii

Fiecare început de an bisericesc ne deschide istoriei mântuirii care este conţinută în cele trei perioade liturgice: Triodul,  Penticostarul şi Octoihul şi care, pentru creştini, reprezintă posibilitatea simţirii duhovniceşti a prezenţei reale a evenimentelor biblice prin harul Duhului Sfânt în fiecare zi a vieţii lor. Înşiruirea ciclului de sărbători hristice de-a lungul unui an nu face altceva decât să reactualizeze liturgic activitatea Sa mesianică, făcând astfel posibilă experierea vieţii în Hristos în timpul istoric actual de către fiecare persoană umană, ca fiind la fel de reală înăuntrul trupului eclezistic, aşa cum a fost în timpul biblic. De asemenea, durata unui an bisericesc, de la 1 septembrie până la 31 august, sintetizează întreaga lucrare soteriologică, de la crearea lumii şi până la Eshaton. Ortodoxia identifică aceste trăiri prin sărbătorile mariale, prăznuite la începutul şi sfârşitul anului. Astfel, sărbătoarea închinată naşterii Maicii Domnului face începutul anului bisericesc care este şi începutul timpului mântuirii, deoarece ”cea plină de dar” a fost aleasă să poarte în pântecele fecioresc pe Răscumpărătorul şi Sfinţitorul timpului. Pe de altă parte, sărbătoarea închinată Adormirii Maicii Domnului încheie timpul liturgic anual, adunând în sine semnificaţiile liturgico-teologice sub imboldul maternităţii care ocroteşte şi naşte. În accepţiunea teologică, moartea semnifică încetarea vieţii pământeşti şi naşterea în Împărăţia lui Dumnezeu. Tot astfel, această sărbătoare ne duce cu gândul la încheierea anului bisericesc care este şi o pregătire pentru începerea noului an, înnoit şi binecuvântat, ca o nouă treaptă ascendentă a unui timp ce epectatic se reînnoieşte, primind înăuntrul său puterea germinativă a maternităţii Mariei, în acelaşi timp Mamă şi Fecioară, Născătoare a lui Dumnezeu, Cel ce umple şi dă sens timpului, sfinţindu-l şi conducându-l spre eternitatea împlinirii sale, spre marea întâlnire cu Dumnezeu, Alfa şi Omega.

Începutul şi sfârşitul anului bisericesc stau sub ocrotirea Maicii pentru că sub binecuvântarea maternităţii sale primim puterea de a ne pregăti pentru înţelegerea timpului ca anticameră a veşniciei. Sărbătoarea închinată Tăierii capului Sfântului Ioan accentuează înţelesul acestor semnificaţii, mărturisind faptul că asumarea metanoiei ca schimbare substanţială a modului de a gândi este condiţia accederii în împărăţia cerurilor şi determină formarea conştiinţei escatologice ce anunţă încheierea veacului acestuia şi începutul celui nou. Aşezarea sărbătorii închinate Înălţării Sfintei Cruci în luna septembrie ne indică faptul că efortul nostru spiritual în anul care a început trebuie să conţină implicit roadele crucii şi că sensul înaintării spre îndumnezeire este asumarea crucii personale, iar orizontalitatea şi verticalitatea braţelor ei subliniază necesitatea teandrică a efortului spiritual şi în acelaşi timp nevoia răstignirii personale ca lepădare de sine înaintea întâlnirii cu Dumnezeu, Cel ce ne transfigurează viaţa şi timpul vieţuirii.

Ţelul: instruirea şi desăvârşirea

Luna septembrie nu reprezintă doar începutul anului bisericesc sau al Indictionului, ci, cu excepţia câtorva state europene, reprezintă începutul anului şcolar. Acest fapt nu este întâmplător, ci demonstrează, cel puţin în spaţiul românesc, unitatea şi complementaritatea existente între cele două instituţii, Biserica şi Şcoala. Această complementaritate reiese din faptul că amândouă au ca obiectiv formarea omului, Şcoala ocupându-se de instruirea, iar Biserica de mântuirea lui. Punctul comun între cele două instituţii reiese din faptul că Pedagogul prin excelenţă este Logosul divin, iar câştigarea vieţii veşnice se realizează prin cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu (cf. Ioan 17,3). Aşadar, izvorul cunoaşterii este Dumnezeu Cuvântul. Chiar Hristos este cel care încredinţează Apostolilor misiunea de a învăţa pe oameni.

Este cunoscut faptul că în spaţiul românesc primele şcoli atestate au izvorât din tinda bisericilor împlinind dipticul numit cult şi cultură, aceasta din urmă fiind părtaşă la aceeaşi istorie şi fundament cultural şi slujind alături de Biserică acelaşi ideal al unităţii neamului ce s-a născut din unitatea de credinţă şi de limbă. Sute de ani, şcolile mănăstireşti au fost exemplul cel mai elocvent al unităţii dintre Biserică şi Şcoală, ele fiind centre culturale în care ”limba dulcilor Cazanii” se maturiza fiind, alături de credinţa ortodoxă, mijlocul prin care era hrănită unitatea naţională a românilor.

Omul reprezintă temeiul fundamental al simbiozei dintre cele două instituţii care consimt în efortul de a-l instrui şi desăvârşi, transmiţându-i o cunoaştere autentică ce îşi are adevăratul izvor în revelaţie şi îşi găseşte împlinirea în Dumnezeu Cuvântul întrupat. Numai înţelegerea lui Hristos ca axă a cunoaşterii, în jurul Căruia gravitează orice cunoaştere, poate genera tânărului o conştiinţă echilibrată şi puterea înţelegerii drepte şi corecte a lumii şi existenţei. Fără Dumnezeu, orice act cognitiv rămâne incomplet, fără sens şi forţă morală, o formă seacă incapabilă de a atinge o finalitate cu adevărat înălţătoare. Educaţia spiritului uman îşi găseşte echilibrul doar prin raportare la Hristos, deoarece doar El are puterea convertirii spiritului uman la adevăratele valori spirituale.

Autonomizarea şcolii în raport cu Biserica poate instrui tânărul spre o cunoaştere a lumii exterioare, însă îl lasă neputincios în faţa patimilor şi instinctelor, a forţelor iraţionale cu care se confruntă lumea sa interioară. De aceea spunem că împlinirea formării spirituale a poporului român este rezultatul complementarităţii celor două instituţii de-a lungul istoriei, iar cooperarea dintre ele s-a fundamentat pe înţelegerea comună a omului ca fiinţă creată de Dumnezeu. Cele două instituţii au conlucrat dintotdeauna în ceea ce priveşte formarea omului ca membru al societăţii capabil să discearnă între bine şi rău, păcat şi virtute, să se integreze în macrocosmos gândind în acelaşi timp la nemurire. Cooperarea dintre cele două instituţii, precum şi naşterea culturii din ritmul divin al cultului este răspunsul pentru care Biserica şi Şcoala încep activitatea în aceeaşi perioadă a anului, iar în satele româneşti îşi au edificiile întotdeauna unul lângă celălalt, pentru că amândouă sunt sedii ale spiritului şi ale credinţei. Şi de la amvon, ca şi de la catedră, lumina cunoştinţei inundă minţile şi inimile ascultătorilor.

Confirmarea unităţii spirituale dintre Şcoală şi Biserică

Binecuvântarea începutului de an şcolar de către Biserică este confirmarea unităţii spirituale dintre cele două instituţii care cultivă în sufletele auditoriului, ca şi Semănătorul din parabolă, Cuvântul lui Dumnezeu, care germinează născând Împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul omului. Pe lângă aceasta, proiectele derulate de Biserică pe plan naţional (”Alege Şcoala!” şi ”Hristos împărtăşit copiilor”) au scopul întăririi legăturii tinerilor cu parohia şi al integrării lor în comunitatea ecleziastică ce are ca fundament iubirea aproapelui şi solidaritatea.

Depăşirea contextului secularizant al societăţii actuale poate fi realizată doar prin conlucrarea asiduă dintre cele două instituţii în ceea ce priveşte preocuparea comună majoră de educare a tânărului, având în vedere faptul că viitorul societăţii este legat intim de calitatea actului didactic.

Fiecare an şcolar este o treaptă ce înalţă tânărul spre maturizare şi integritate intelectuală şi morală. Aşa cum fiecare an bisericesc reînnoieşte în fiinţa creştinului mesajul evanghelic al vieţii în Hristos, tot aşa fiecare an şcolar înseamnă un nou pas spre lumina înţelegerii lumii, potenţând capitalul intelectual şi afectiv al fiecărui tânăr în parte în perspectiva înţelegerii şi respectului faţă de adevăratele valori fundamentale ale umanităţii.        

De la același autor

Ultimele din categorie